Vinovații fără vină

Azi, când răspundeam la un comentariu legat de marele dosar al polițistei condamnate, mi-am adus aminte de un dosar aproape similar. Ajuns la același complet la care ajunsese și cel al fostei polițiste. Pur întâmplător, pe vremuri aici ajungeau cam toate dosarele cât de cât importante. Firește, ce ținea de judecătorie. Curat repartizare aleatorie, ca și în cazul liberărilor condiționate. Pentru cei care nu cunosc, că nu au de unde cunoaște, am tocit ani întregi pardoselile palatelor de justiție din Focșani: cel vechi, unde îmi era teamă de un cutremur, apoi cel nou. Sunt puține lucruri pe care să nu le fi văzut și înțeles. Mi s-a strivit corola de minuni a lumii de atâtea ori...

Dar, ca să revin la oile noastre, dosarul respectiv a fost și mai interesant. Un accident rutier, cu două victime, soț și soție, ambii cu o vârstă venerabilă. Soția a decedat ulterior accidentului, soțul a supraviețuit. Inculpatul din dosar, un tinerel, vine și spune că nu își aduce aminte dacă a produs accidentul, nu își amintește. Dar că este posibil, dat fiind că a trecut de câteva ori pe acolo în ziua producerii accidentului. Eu una, recunoaștere a faptei ca aceea nu am mai întâlnit niciodată. Și sper nici să nu mai întâlnesc. Poate nici nu mi s-ar fi părut cine știe ce, dacă soțul îndoliat nu ar fi fost în sală. Și care a spus că nu îl cunoaște pe inculpatul din fața sa. Că cel vinovat, om cu grade, nu este în sală. Unde este cel care i-a omorât soția? Unde este cel care a venit inclusiv la el acasă și i-a promis că totul va fi bine? Chiar, unde? Finalitatea a fost o soluție de condamnare cu suspendare. Condamnare a unui om care și-a luat asupra lui o faptă. Și pot bănui cum și de ce.

Ceea ce mă aduce din nou la dosarul polițistei. Care este atât de în neregulă că nici nu aș ști cu ce să încep. Mașina nu era a ei. Nu era singura beată în mașină. Trei doamne, și toți trei. Doi bărbați în mașină și o femeie, care ziua împărțeau legea, iar noaptea chefuiau împreună. Unul dormea în mașină, altul nu-și amintea. Sau cel puțin atunci. Și poate cauza ar fi „murit” în Vrancea, dacă nu era cineva grav rănit. Dacă accidentul din plin centrul orașului nu era așa „spectaculos”. Ce s-ar fi întâmplat cu dosarul în instanță pot doar bănui. Numai că titularul completului a plecat la instanța superioară. Iar cauza s-a repartizat cu adevărat aleator și a ajuns, ghinion, pe masa unui fost polițist. Care a făcut totul ca la carte. A audiat inculpata care numai că nu plângea. Știu, am fost acolo. O inculpată cu fustă de piele neagră, tocuri stiletto... Pe cine nu ar impresiona?

Atât de impresionat a fost judecătorul încât, după ce și-a exercitat rolul ACTIV și a administrat probe, a mai făcut ceva: a discutat despre o agravantă. Așa că polițista nu doar că a fost condamnată, ci s-a considerat că fapta a fost comisă „ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi”. Nu a fost mult, dar a fost ceva. Un prim semn de normalitate, o palmă virtuală polițiștilor care își fac de râs uniforma. Ceea ce și trebuia să se întâmple de la început. Ca femeie, cred că s-a făcut o parte din dreptate. Ca jurnalist, la fel. Ca mamă... îmi pare rău. Inimă slabă. Dar. Nimeni nu te poate forța să bei. Nimeni nu te poate forța să îți faci de râs uniforma. Nu trebuie să te întinzi cu jumătate de oraș. Nici înainte, nici după.

Părerea mea. De jurnalist care adoră domeniul justiției. Și care mai are încredere. Încă

Adauga comentariu