Sânge și pământ pentru vrânceni. DOCUMENTE: Cum au luptat românii în războaie și cum au fost împroprietăriți

Despre suferințele soldaților români în Primul Război Mondial putem afla multe detalii din jurnalul unui brav sanitar păncean, Vasile Mihăilescu, într-o ediție îngrijită de către domnul profesor Adafini Mihail.

„Pe 27 iulie 1917 la Cosmești văd un furnicar de oameni cum se lovesc cu patul armei, împung cu baioneta, trei nemți se luptă cu un soldat de-al nostru pentru a-l doborî. La un moment dat este înțepat cu baioneta și în disperare se repede la unul dintre ei, înfige dinții în obrazul lui și cad amândoi jos. Iar ceilalți doi cad și ei, unul luat în baionetă de ai noștri, iar altul nemerit de un glonț, asa cred, căci căzu deodată jos grămadă. Aici am avut ocazia să văd cu adevărat carnagiu, se lupta cu dinții în lupta pept la pept, lovesc ai noștri cu adevărat românește, cu arma sau cu baioneta, dau cu picioarele în testicule, se apără cu arma într-o mână și baioneta în cealaltă, cu dinții rânjiți. Mulți dintre nemți, îngroziți, nu mai parează lovitura, ei întind brațele în lături pentru a o primi, căci ai noștri sunt grozavi cînd ajung la baionetă…

Seara de 3 august 1917 stil vechi: se înourează, începe să fulgere puternic și să tune prelungit, inamicul profită și încearcă să atace, însă sunt văzuți de ostașii noștri în timpul când fulgeră. Se angajează un duel în tot sectorul de arme, artilerie grea, obuziere. Închipuiți-vă ce infern este astă seară, căci în momentul când se sparge câte un obuz, fulgeră și trăznește în văzduh. Zeci de obuze fac explozii în jurul nostru, tunurile produc și ele bubuituri grozave și norii produc fulgere și trăsnete grozave, toate acestea întâmplându-se în același timp... văd tot felul de răni de baionetă, glonț, granată, răniți, unii cu intestinele afară, alții cu mâini rupte, picioare fracturate, răni adânci în piept și câte altele care e greu de scris aici...”.

 

În alte împrejurări sanitarul scrie așa: „astăzi nu mai este duel de artilerie, inamicul luând ofensiva eri când s-a izbit de baioneta soldatului nostru atât de puternic încât s-a nimicit în sectorul nostru...”.

Cam așa au luptat soldații neamului nostru, atunci când lupta lor a avut un sens. La fel au luptat românii și în al Doilea Război Mondial, în luptele de pe teritoriul URSS, de de la Cotul Donului sau în acele corpuri expediționare care au ajuns până la malurile Marii Caspice, dar această încercare a fost peste înțelegerea neamului românesc, care după trecerea Nistrului a considerat că se întinde prea mult și peste ceea ce nu era al nostru. Iar teama aceasta s-a adeverit când tăvălugul sovietic era aproape să ne nimicească. După 23 August, luptele românilor au fost și mai amarnice, de data aceasta fiind îndreptate împotriva foștilor aliați. Mânată din spate, cu pistoalele, de către comisarii sovietici, Armata română a ajuns până în munții Tatra, tocmai în Cehoslovacia.   

Acești soldați au fost și sunt eroi adevărați. Ei sunt bunicii și străbunicii românilor, ai vrâncenilor și chiar ai focșănenilor. Sacrificiul lor nu a fost în zadar, pe lângă împlinirea visului de veacuri, acela al Unirii depline de la 1918 sau salvarea României în 1944-1945, supraviețuitorii, cei mai mulți schilodiți, văduvele și orfanii trebuiau să primească, în virtutea legilor agrare, o suprafață de teren în proprietate. Astfel la Focșani, pe moșia unei boieroaice, Constanța Ghica, localizată în partea de nord și de est a orașului nostru, autoritățile au decis ca sute de de persoane, după Primul Război Mondial, și alte câteva sute după cel de al doilea, să intre în posesie fiecare cu câte un lot de pământ.

O răsplată măruntă, dar binevenită pentru miile de suferințe ale focșănenilor de odinioară. Mica lor mulțumire nu a durat multă vreme, așa că după instalarea temeinică a regimului comunist, suprafețele respective au fost colectivizate, în zona orașului nostru rezultând GAC 1907 și GAC Alexandru Ioan Cuza, comasate în 1965 sub denumirea de CAP Focsani, precum și Gospodăria Agricolă de Stat, transformată în IAS Focșani, din care în anul 1977 s-a desprins mult controversata Pomicola, pe numele întreg Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicola. O dată cu legile speciale de după 1990, s-a creat pentru urmașii eroilor din cele două războaie posibilitatea unor reparații corespunzătoare, în natură și pe vechile amplasamente, dar din cele consemnate în mass media locală și centrală este puțin probabil ca acest lucru să se fi întâmplat. Dar despre acest ultim aspect, cu altă ocazie...

Florin Dîrdală, Arhivele Naționale Vrancea

Adauga comentariu