Plutonierul ISU Cristina Pîrvu: de la prima mare dragoste, la cea actuală. Cum a ajuns să practice judo, sport cu care s-a făcut remarcată la nivel național

Cristina Pîrvu ne este cunoscută mai mult nouă, jurnaliștilor, în calitate de purtător de cuvânt al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Anghel Saligny” Vrancea. Dar Cristina are și alte talente, în afară de cel al vorbelor: toată copilăria a fost pasionată de judo, sport pe care l-a iubit. Pe lângă aceasta, de-a lungul timpului și-a dezvoltat și alte abilități: a practicat diverse sporturi și a confecționat lumânări. Luna aceasta, plutonierul Cristina Pîrvu a obținut titlul de vicecampioanăla categoria -60 kg, feminin, în cadrul Campionatului de Judo al MAI. Și așa am ajuns să o „luăm la întrebări”: cine este Cristina Pîrvu? Știam deja că este un profesionist, că își iubește meseria, dar și familia - este mamă a doi copii, un băiețel de 8 ani și o fetiță de 3 ani. Cum și când s-a perfecționat în judo?

Am practicat mai multe sporturi în copilărie, de la gimnastică, handbal la atletism. De mic copil, de la șase ani, mă duceam cu sora mea mijlocie la Palatul Copiilor, unde ea făcea matematică. Ea era foarte bună, mergea la olimpiade. Iar pe mine prima dată m-au dat părinții la balet. Dar eu, până la sfârșitul ședinței, adormeam, nu aveam nicio treabă. Și dacă au văzut că nu au niciun spor cu mine, m-au dat la olărit. Făceam eu acolo, dar nu era niciun haz, nu era acțiune... stăteam numai cu mâinile în plastilină și atât. Dar cred că mi-a prins bine, am devenit mai îndemânatică. Cred că am făcut jumătate de an și de olărit, iar după accea am trecut în clasa I și a venit în școală o doamnă antrenor să facă preselecție pentru gimnastică. Și m-am înscris la gimnastică, am stat un an și am fost chiar foarte bună. Până când am fost eu mai năzdrăvană și mi-am luat una de la antrenoare. M-am supărat atât de tare, încât nu m-am mai dus!

Dar cât încă făceam gimnastică, vizavi de sala noastră erau cei de la judo. Și eu mă uitam pe gaura cheii, îmi plăcea foarte mult ce vedeam că fac ei acolo. Nu am avut ocazia însă atunci să mă duc și eu, deși visam, acolo era acțiunea. După ce m-am lăsat de gimnastică, m-am apucat de atletism. Am făcut însă la un moment dat o întindere, mă durea foarte tare în partea dreaptă și nu m-am mai dus nici la atletism. Am încercat și la handbal, cu echipa școlii. La handbal mi-am luat câteva mingi și iar am spus că nu este de mine. Iar în clasa a V-a am aflat că aproape de blocul meu s-a deschis o sală de judo.

Mama mi-a lăsat libertate, niciodată nu mi-a impus, ci doar îmi sugera să fac ceva. M-a lăsat să fac judo, cu condiția să mă țin de școală. Când am intrat prima dată în sala de judo, erau numai băieți. A doua oară, am văzut și o fată. Și m-am dus la antrenor, domnul Stănică Grosu, și i-am spus că vreau și eu să vin la antrenamente. M-a primit, deși era pe atunci un sport atipic, femeile nu prea făceau. Dar mie mi-a plăcut atât de tare, iubeam pur și simplu să fac judo, iar antrenorul a văzut asta. Mă duceam și dimineața și seara la antrenamente. Am avut și un antrenor bun, altfel nu mi-ar fi plăcut atât. Dânsul pur și simplu insuflă dragostea asta pentru sport, te face să îți placă, de aceea și acum are foarte mulți copii.

Însă în clasa a V-a a fost acel impact, trecerea de la învățător la profesor, iar primul trimestru am cam dat-o în bară. Și țin minte că veneam de la o competiție, mama m-a așteptat în gară, și mi-a zis: „tu de azi nu mai faci judo!”. Iar judo-ul era inima mea, îmi plăcea maxim. I-a explicat antrenorului că nu învăț bine, iar antrenorul și-a luat și el angajamentul că o să învăț... Și am reușit să le îmbin, cred că eram printre puținele care mergeam cu manualele după mine în competiții. Da, învățam pe tren.

Dar îmi plăcea și că plecam tot timpul, că făceam parte dintr-o echipă, socializam foarte mult. Nu îmi pierdeam timpul aiurea, eu mereu am fost după program: dimineața la antrenament, după-amiaza la școală, seara iar la antrenament. Toată copilăria mea a fost marcată de judo, mi-am canalizat toată energia constructiv. Iar judo te formează ca individ: înainte de a fi un sport, este un șlefuitor de caractere.

La câteva luni după ce m-am apucat de judo am mers la prima competiție. Asta m-a și motivat foarte tare, rezultatele. Atunci, fiind toți sportivi de performanță, o medalie se câștiga mult mai greu. Luptai cu performeri. Eu nu am avut multe medalii, eram cam pe locul V, dar chestia asta, de a fi mereu aproape, mă motiva și mă ambiționa. Noi eram o familie la judo, mă înțelegeam foarte bine cu echipa, aveam altă familie acasă și alta la școală. Am fost o persoană disciplinată, așa m-a format judo-ul, care, deși e un sport de forță, te învață ce este fair-playul, îți dă și încredere în tine. Prima diplomă o am din 1992, la o competiție la Roman. Apoi, în 1994 am câștigat bronzul, în Italia, la un turneu internațional.

Cât ai făcut judo?

M-am lăsat în 1998, la 18 ani, când aveam centura verde. Urma bacalaureatul, și fiind prima generație care a dat examen la cinci obiecte, mi-a fost teamă de eșec. Știam că este un examen foarte greu și că, dacă nu îl iau, nu am viitor. Și când m-am lăsat, m-am lăsat dintr-o dată, chiar dacă judo-ul era parte din mine. Dar după ce m-am lăsat, nu am mai călcat în sală vreo zece ani. Îmi era frică să nu mă reapuc, nu mă puteam duce doar să mă uit.

Dar nu îți era dor?

Ba da, dar cât am visat, ani de zile visam că mă duc la antrenament. Visam echipa, visam colegii, concursuri. Eu aurul l-am câștigat cu MAI, la Pompieri, aveam pe atunci doar un bronz cu echipa și un argint la Internaționale. Dar când visam că mă duc la competiții, visam că iau aurul. Era o dorință care mi se implantase în subconștient. Iar o perioadă după ce am câștigat aurul, nu am mai visat.

Acum, pentru ultima competiție, ai făcut antrenamente?

Da, m-am antrenat cu colegul meu de echipă, Iulian Surlă, care e cel mai bun. El mi-a explicat cum să abordez problema, pentru că nu mai practicasem judo de foarte mult timp, de 20 de ani. Pentru că și în 2008, când am luat aurul, mai fusesem doar la câteva antrenamente, cu sensei Stănică. Atunci nu s-au dat medalii, ci doar diplome. Dar frica mea cea mai mare este să nu mă accidentez. Fiind un sport de forță, când faci o pauză și nu ești antrenat, poți face mișcări greșite. Reflexul se formează și se antrenează. De aceea mi-a și fost frică de o accidentare, mai ales că mi-am văzut colegi care au avut parte de evenimente din acestea, nefericite. Poate dacă abordam mai agresiv, ar fi fost altceva, un rezultat mai bun.

Dar am considerat că e mai bine să fiu prudentă, este și vârsta. La noi la femei nu s-a făcut diferențiere pe vârstă, cum a fost la bărbați. Noi am concurat pe două categorii, indiferent de vârstă. Și cea cu care m-am bătut în finală era studentă la Academie. Iar cei de la Academie oricum fac tot timpul antrenamente.

Plus că s-au schimbat multe în judo, acum este mult mai șlefuit, mult mai analizat. Și tehnologia i-a ajutat mult să își perfecționeze tehnica. Înainte judo era mai brut, acum sunt procedee care nu se mai aplică, din cauza riscurilor, care expuneau la accidentări. Acum copiii sunt mult mai bine antrenați. Noi nu aveam de exemplu o imagine de ansamblu a procedeului și îl analizam doar pe parte video, cum ni se dădea. Și nu puteam calcula eficiența unui procedeu din anumite unghiuri. Dar acum tehnologia este atât de avansată, că îți analizează toate posibilitățile. Și tehnica este mult mai bună. Și echipamentul s-a schimbat: când făceam eu judo erau chimonouri la care reverul era foarte gros și nu puteai apuca priza. Acum toate echipamentele sunt omologate și nu mai poți pune o barieră prin echipament.

Cristina, pe când era domnișoara Balaban, iubea judo-ul. Actuala doamnă Pîrvu iubește ceea ce face în prezent și ne-a mărturisit că este ceva ce și-a dorit ani întregi. Cu toate acestea, atunci când a dat la facultate, avea alte planuri.

Mă gândeam să dau la Arhivistică, în cadrul Academiei. Făceam pregătire și pentru comunicare și relații publice, iar în ziua în care s-a afișat data examenului, am aflat că erau în aceeași zi. A trebuit să decid, dar am întrebat profesorii cum mă descurc, unde am șanse să intru. Toți mi-au recomandat să merg la Comunicare. Iar doamna cu care făceam filosofie, materie la care mă pregăteam pentru Comunicare la SNSPA, mi-a spus că voi intra sută la sută. La toate testele pe care mi le dădea, luam peste 9, și a zis că voi lua, chiar cu cea mai mare exigență, 8. Ei, am luat 7, dar bine că am luat. Era o provocare mare, am fost 11 pe loc în acel an, dacă țin minte bine. Am luat la locurile cu taxă.

Regreți ceva?

Poate aș schimba câteva lucruri în viață. Sunt greșeli pe care mi le-am însușit, dar nu le-aș mai repeta. Și dacă aș întoarce timpul, aș mai schimba anumite lucruri. Aș învăța o limbă străină. Unele lucruri le-am abandonat și poate nu trebuia. Spre exemplu, faptul că nu m-am putut adapta în București. Am lucrat la Henkel, am fost asistenta directorului general. Dar, neștiind o limbă străină la perfecție, mi-a fost greu. Eu știu engleza și franceza la nivel conversațional, dar atât.

Nu aș mai accepta joburi pe care le-am acceptat în momente de criză ale vieții mele. Când mă mulțumeam doar să lucrez undeva. Consider că un om care își știe valoarea, chiar dacă stă pe tușă o perioadă, e bine să își păstreze standardul, să nu coboare sub el, pentru că apoi este greu să te ridici. Prima experiență în Focșani nu a fost prea plăcută pentru mine. Bine, nici nu am stat foarte mult, doar două luni.

Dar nu îmi pare rău ce am ajuns acum. Mi-am dorit să fiu aici. Sunt și constrângeri, ca femeie e greu să te adaptezi, dar trebuie să fii puternică. Depinde și de susținerea pe care o ai, iar eu nu mă pot plânge. Am noroc și cu soțul, care mă ajută mult. De aceea zic, de unul singur nu reușești.  Îmi place teribil ceea ce fac acum și nu vreau să lucrez la normă, ci la calitate. Și trebuie să îi recunosc meritele Cristinei (Cristina Duță, fost purtător de cuvânt - n.r.), pentru că ea a adus la un anumit nivel această muncă. Și ce am preluat, dacă pot îmbunătăți, mă bucur. Dacă nu, măcar să păstrez standardul. E o provocare, dar sper să fac față. Toată această activitate îmi lipsea acum, când am fost la Vaslui, deci pot spune că fac ceea ce fac cu pasiune.

Când am mers să vorbim cu Cristina Pîrvu, aceasta ne mai pregătise o surpriză. „Războinicul” plutonier al ISU, care ani de-a rândul „a dat de pământ” cu adversarii din judo, are și o latură mai puțin cunoscută. Un hobby pe care și l-a descoperit în concediul de creștere al copilului. O pasiune care necesită mai puțin efort fizic, dar necesită meticulozitate, creativitate și imaginație: confecționarea de lumânări.

După ce am născut băiatul, stăteam acasă, iar eu nu sunt omul care să stea și să se uite la televizor. Și am descoperit pe internet chestia asta, mi s-a părut foarte interesantă. Am vrut să aflu mai multe, am urmărit videoclipuri, să văd cum se face. Chinezii sunt maeștri în sculptura în ceară și în lumânări decorative. Am tot văzut filmulețe, care erau în chineză, eu nu înțelegeam nimic din scris, dar vedeam imaginea. Apoi am găsit un domn care distribuia marfă de acest tip în București, am luat legătura cu el și așa am început. Prima dată am făcut pentru botezul nepoțelei mele, care urma să aibă loc în noiembrie. Țin foarte mult la surorile mele și îmi place să le fac surprize. Iar lumânările de botez au fost ceva inedit. Nu au ieșit reușite, fiind primele, dar mie mi se păreau cele mai frumoase. Apoi mi-am cumpărat cuțite speciale cu care poți tăia ceara - pentru botez le-am făcut cu cuțitul de bucătărie. Dar după ce mi-am cumpărat toată aparatura, am început să mă perfecționez și chiar m-am gândit la o mică afacere. Am promovat pe Facebook, dar am renunțat după prima comandă.

Am avut prima recenzie proastă... ele erau foarte frumos făcute, dar nu am știut să le împachetez. Nu m-am gândit că sunt fragile și se pot rupe și le-am ambalat ca pe un cadou. Iar doamna căreia i le-am trimis mi-a scris că, din cinci pe care le comandase, trei erau rupte. Iar ăsta a fost minusul meu, nu știam cum să fac să ajungă întregi. Și atunci am renunțat.

Am mai avut comenzi de la prieteni, dar apoi nici nu am mai avut timp. Pentru că durează tot acest proces: până topești ceara, până se face miezul tip lumânare, până le scufunzi... Și când vii după 8 ore de serviciu, copilul te așteaptă, mai ai de gătit... nu mai este timp. Inițial mai făceam în weekend, dar încet, încet, am renunțat. Dar am păstrat toate materialele și ustensilele. Și visez să îmi iau o casă în Grecia, să stau pe malul mării, să mă decontectez și să fac lumânărele. Cel mai bine probabil ar merge în China, dar nu ajung eu acolo...

Cu gândul la Grecia am încheiat interviul cu doamna plutonier. Și am început să visez și eu la frumoasa Grecie.

Adauga comentariu