O plimbare grăbită prin Focșaniul de altădată...

Un călător nu foarte interesat de micile oraşe din provincie, dar aflat cu treburi mai mult sau mai puţin importante prin Focşaniul nostru interbelic, nu ar fi avut cum să nu fie puţin curiosîn legătură cu ceea ce observa în stânga sau în dreapta diligenţei sale. Dacă, să zicem, ar fi intrat în târg dinspre Bucureşti, ar fi găsit în locul întregului cartier de blocuri, denumit astăzi Focşani Sud, un imens islaz pe care doar o singură construcţie ar fi putut reţine, pentru câteva clipe, atenţia acestuia: și anume, Mausoleul Eroilor, cel aflat şi astăzi  aproape nemodificat.

Pe  drum către târguşorul din faţa sa, ar mai fi putut vedea, de-a stânga şi de-a dreapta, cazarmele regimentelor care funcţionau la noi în urbe, fie că era vorba de 10 Dorobanţi, de 11 Artilerie sau de altele. După ce trecea de acestea, călătorul intra pe Bulevardul Carol I, azi numit Bulevardul Unirii. Imediat în stânga, călătorul găsea edificiul impozant al Diviziei  a 6-a Infanterie, azi Centrul Militar Zonal.


 


Mai departe, şi tot pe stânga, ascunse dupa pomi, verdeaţă şi cu stejarul secular protector în spate, se iveau casele lui Duliu Zamfirescu şi Tănase Scatiu, acesta din urmă cunoscut în localitate pe numele adevărat Simionescu Râmniceanu, devenit, datorită imaginaţieicreatoare a vecinului său, personaj romanesc de talie naţională.
   
Mergând tot înainte, pe dreapta bulevardului apărea Biserica lui Robescu, aproape la fel dneschimbată şi în zilele noastre, apoi casa arhitectului Mincu şi, lângă Bigul central de astăzi, palatul bogatei familii Robescu, vândut statului şi transformat în sediu de poliţie.
 
 
Prezent în acest punct, aflat  în intersecţie, se mai uita o dată pe unde a venit, apoi observă cum în stânga se desprinde strada Ghergheasa, azi Unirea Principatelor, şi în dreapta strada care în prezent se cheama Maior Gh. Pastia, în cinstea marelui nostru filantrop.  Mai departe, actualul  Bulevard al Unirii continua cu fosta strada Mare a Unirii, şerpuită printrecase şi instituţii, dar, părăsind-o o clipă, călătorul ar fi putut admira Piaţa Unirii, acolo unde dacă avea noroc putea găsi o paradă sau ceva similar.

Rotindu-si ochii prin zonă, vizitatorul nostru putea obseva Primaria Comunală cu Borna de Hotar, Ateneul Popular, Biserica Sf. Ioan, cea mai mare unitate de credit, Banca Economia, statuia originală a lui Duiliu Zamfirescu şi superba Grădina Publică de odinioară.


 
Dacă avea puţin timp, călătorul intra pe aleile parcului minunat de altădată la care, în fiecare zi, un neamţ de toată isprava, Herman Petrus, în calitate de grădinar șef al oraşului, lucra cu multă pricepere şi interes. În răcoarea de aici se putea odihni pe o bancă, lângă lac sau lângă statuia unei personalităţi locale, Gheorghe Apostoleanu ori şi mai sigur, putea consuma câteva halbe la chioşcul amenajat  într- o latură. Dacă distinsul nostru călător era o doamnă, probabil că ar fi sărit peste acest lucru, însă nu obligatoriu deoarece o halbă  cu bere rece nu era un capăt de ţară nici măcar pentru reprezentantele  sexului frumos.
 


După acest mic repaus nu mai era timp de zăbavă şi pe strada principală, adică pe Mare a Unirii, se îndrepta către  centrul comercial cel mai important al urbei, adică Hala oraşului sau Piaţa Moldovei de azi, mergând prin  aglomeraţia specifică, cu larma inevitabilă, cumulţimea de dughene pe stânga şi pe dreapta, astfel drumul fiind parcurs pe nesimţite, pânăla bifurcaţia cu strada Republicii.
 
Din acest punct călătorul avea mai multe opţiuni. Se putea odihni la hotelul Bristol dinapropiere, cel mai cochet stabiliment de acest fel din Focşani, sau putea rezolva unele afaceri la Hala veche a târgului, trecând pe lângă clopotniţa deosebită a Bisericii Domneşti și uitându- se o secundă la ceasul din vârf, pentru a-şi drămui timpul rămas.
 
Tot din acest perimetru, pentru a putea ieși din oraș, călătorul nostru avea posibilitatea de a alege una dintre cele trei posibile variante, aşa că, după o noapte de odihnă, putea purcede de exemplu catre Gara târgului, cea care  a fost demolată în 2002. Dar, în drum către ea, nu avea cum să nu treacă și pe lângă hotelul Faniciu de pe strada  Liniştei, pe lângă statuia lui Săveanu şi fosta Direcţie a Muncii.

Tot pe acolo ar fi putut admira frumoasele case armeneşti din zonă, printre care și cea unde se află Muzeul de Istorie, clădire care era cea mai sclipitoare şi aerisită. Putea arunca un ochi şi la Biserica Armenilor precum şi la cele două şcoli ale comunităţii, în picioare şi azi.  In fine, la gară, ar fi avut ocazia să verifice din nou cum se încadra cu timpul de la ceasul din frontonul edificiului, pentru a decide dacă aşteaptă trenul pe peron sau mai are ceva timp să se mai plimbe prin împrejurimi.
 
Dacă drumul călătorului către staţia CFR urma strada Stefan cel Mare avea de văzut aicişcolile evreieşiti, demolate in prezent şi înlocuite tot cu o unitate de învăţământ anumeScoala nr. 9. În condiţiile în care  călătorul nu prefera mersul cu trenul, din centrul oraşului, acolo unde l-am lăsat, adică din Hala Moldovei, putea alege să iasă din oraş pe la bariera dinpre Mărăşeşti,dar pentru acest lucru o lua pe strada Republicii înspre est, pe lângă Palatul vechi al Prefecturii, Curtea de Conturi(Banca Națională), Căminul de Ucenici şi Teatrul Comunal de unde cotea la stânga, asta dacă nu l-ar fi îndemnat nimeni să vadă superbul Palat de Justiţie, viitorul Muzeu al Vinului sau Statuia Independenţei din piaţeta tribunalului. Daca ar fi mers într-o altă direcţie ar fi observat Oficiul Poştal, fost hotel al membrilor Comisiei Centrale, ori casa unde a funcţionat primul parlament unit al ţării, pe strada Comisia Centrală și, nu în ultimul rând, chiar  Liceul Unirea, situat cam la margine dar impunator ca edificiu si deosebit ca arhitectură.


Cei care doreau sa fructifice orice fel de afacere în zonă, nu trebuiau să ratezeTalciocul de azi, fost Oborul de vite, din capătul Bd-ului Independenţei, unde puteau încheiaunele înţelegeri profitabile. Dar, în drum spre acest punct, treceau inevitabil  pe lângă cel mai vechi spital din regiune, Profetul Samoil, în prezent dispărut, care funcţiona lânga Biserica cu acelaşi nume de azi.  

În schimb, acel călător care nu avea mult timp şi nici interes pentru afaceri ori plimbări prea lungi prin oraș, acesta  se indrepta pe Cuza Vodă către nord, trecând pe lângă superba casă a exprefectului Ienibace, pe lângă casa starostelui Pruncu, pe lângă Liceul de Fete, azi Al.I.Cuza, Biserica Catolică, statuia unui invăţător din alte vremuri, Gheorghe Rarincescu, şi scoala pe care a păstorit-o, apoi pe lângă casa Apostoleanu şi Spitalul militar, aflat pe locul unde azi există celjudeţean , călătorul părăsea oraşul, nu fără a arunca o ultimă privire la orfelinatul ridicat din îndemnul milostiveidoamne a principelui Cuza, unde a funcţionat institutul de orbi, surzi şi muţi, dar şi Şcoala Normală, după care se îndrepta fie spre Mărăşeşti, dacă ţintea Bacăul, dar mai ales spre Tecuci, de unde paşii îl puteau conduce către frumoasa capitală de odinioară a Moldovei.

 

Florin Dîrdală - Arhivele Naționale Vrancea
 

 

Adauga comentariu