Miros de spital și de dezgust

Încă miros a spital, a dezinfectant, a frică și a dezgust. Două ore. Două ore pe holuri diferite, cadre diferite, persoane diferite. Fiecare cu necazul lui, în fața unor oameni care ar trebui să își facă datoria. Atât și nimic mai mult. Dar până și asta este greu. Într-o țară normală, ar trebui să nu conteze cine ești tu când mergi la spital. Într-o țară normală, toți ar trebui să fim tratați în mod egal. Eu de fiecare dată merg (din fericire am ajuns de puține ori în această situație) ca Niculescu Nicoleta. Sunt Nicoleta Cristea, jurnalist, dar pe teren sau la noi în redacție. În rest sunt un om ca toți oamenii. Însă din păcate, nu trăiesc într-o țară normală. Iar când ești lângă tine cu un copil înfricoșat, obosit și cu dureri, situația îți este și mai imposibilă.

Am un nepot. Soarele meu, cum și eu îi sunt soare. La 4, 5 ani, găsești tot felul de alinturi, iar acesta este al nostru. Azi a pățit un accident. Departe de Iașiul său natal, în vacanță la bunicii din Mărășești, a căzut destul de rău. Dureri cumplite, ai mei au sunat la salvare. La Mărășești, am spus, nu mai este spital, pentru că ar fi fost simplu. La nici doi pași distanță, ar fi primit ajutor. Dar așa, au așteptat salvarea o oră. O oră. Drumul Focșani Mărășești se face cam în 15, 20 de minute, în funcție de urgențe. La Mărășești nici spital nu e, practic nici urgențe.

Ajunși la UPU, s-au descurcat cum au putut bunicul și nepotul, până să ajung și eu. Amabili toți de acolo, totul s-a desfășurat cât mai rapid. Totul, însemnând radiografia. Iar de aici a început bătaia de joc. Am ajuns la etajul V, am stat un pic într-o atmosferă cât de cât prietenoasă, până când a ieșit o domniță să ne preia. Pe noi, cu „soarele meu” în vârstă de 5 ani, și încă o fetiță, ceva mai mare. Fetița, singură pe holuri, probabil tatăl său se dusese să vorbească cu doctorii. Domnița pe viteză de la început, cu greu țineai pasul. În fine, urcăm în lift, coborâm la parter, ieșim din spital. Noi în urma ei, ea fără să aibă vreo grijă față de copiii ale căror fișe le purta în brațe. La un colț am pierdut-o. Repet, cadrul medical - asistentă sau ce era dumneaei, a dispărut ca măgarul în ceață și a lăsat pacienții minori în grija nimănui. Și nici nu a mai revenit.

Am stat afară minim jumătate de oră, până ne-a lămurit cineva de la informații că ar trebui să ajungem la doctorul Bâra, „după colț”. Era trecut de ora 13.00, ambulanța cu nepotul meu ajunsese în jurul orei 12.00. Era trecut de ora 13.00 iar noi nu știam nimic despre starea copilului de 5 ani, copil departe de părinți, ignorat de cadre medicale și cu ceva dureri din cauza mâinii rănite.

Era trecut de ora 13.00 când am ajuns în fața domniței care fugise cu analizele noastre. Domniță care a mai și îndrăznit să ne atragă atenția că se întorsese după noi „la etajul V”, în condițiile în care, dacă această variantă era adevărată, ar fi trebuit să treacă în drumul ei pe lângă noi, cei care așteptam ignorați și complet neștiutori afară. Era trecut de ora 13.00 și o puzderie de oameni erau în fața cabinetului, iar medicul Bâra și-a croit la rândul său cale prin mulțimea de pacienți. Într-un final am intrat în cabinet. Nu ne-a arătat nimeni radiografia, nu ne-a explicat nimeni nimic. Da, s-au schimbat mentalități...? Pe pielea mea, jur că nu.

Medicul s-a uitat trei secunde la mânuța nepotului meu. Iar apoi s-a adresat asistentei care ne părăsise în curtea spitalului: da, fractură. Ulterior mi-a spus mie să merg „după colț” la gips. Trei săptămâni să își țină mânuța în gips. Atât și nimic mai mult. Mi-a dat hârtia în mână și asta a fost tot. Să mai întrebi ceva când la ușa cabinetului era puzderie de adulți cu copii și când e clar că unii sunt prea ocupați pentru... orice? Am mers „după colț” de capul nostru, am întrebat la informații. Și am ajuns în camera de gips.

Iar domnul de la gips nu înțelegea de ce nu a venit nimeni cu noi. Adică nimeni angajat la spital, pentru că eram doi adulți cu copilul cu mâna fracturată. Logic - am aflat abia atunci, ar fi fost să vină cineva cu noi. Cineva care să ne facă o copie de pe fișa medicală. Posibil cineva care să stea de vorbă cu noi, cu copilul. Și ne-a întrebat când ne-a spus domnul doctor să revenim pentru control. Nu ne spusese.

Iar după ce i-a imobilizat mânuța în gips, am început un alt periplu. Singură, de această dată. Și am fost lămurită de domnița pe al cărui halat chiar nu aveau ce căuta ursuleții veseli că va veni cineva de la UPU să ne preia. Din nou, UPU - toată stima. La UPU am încheiat. După zeci de minute de așteptat pe holuri, în care a trebuit să îi explic unui copil departe de părinți că nu trebuie să se teamă, că nu trebuie să plângă, că va fi gata totul în curând. Că va fi bine, chiar dacă mama nu este acolo.

Aici sunt Nicoleta Cristea. Acolo nu am spus nicio clipă cine sunt, nu am dat niciun telefon. A durat două ore. Jos pălăria celor care știu ce au de făcut și își fac meseria cu tot dragul. În rest, sper ca vreodată să prind vremuri normale. Nu ca Nicoleta Cristea, ci ca Niculescu Nicoleta.

Adauga comentariu