La povești cu Nicoleta Epure, colega noastră de breaslă care și-a dus peste hotare pasiunea pentru jurnalism

Nicoleta Epure este dovada că pasiunea pentru jurnalism nu moare niciodată și că orice ai face sau oriunde te-ar duce pașii, nu poți scăpa de acest „microb”. Am fost colege - de breaslă, nu de redacție - mulți ani. Mereu optimistă, mereu plină de energie, mereu acolo, în mijlocul evenimentelor. Dar la un moment dat, când vremurile au devenit mult prea tulburi și nesigure, a avut curaj, încă o dată: a plecat în Italia. Se întâmpla în 2010, iar acești ani, chiar dacă dorul de casă nu va dispărea niciodată, și-a întemeiat acolo o familie. Italia i-a adus împliniri nu doar pe parte profesională, ci și personală: în 2015 a devenit mamă, iar asta parcă i-a dat aripi. Pe lângă jobul său zilnic, se ocupă de câteva proiecte frumoase, despre care ne-a și povestit.

 

„Stau în Valeggio sul Mincio, provincia Verona și am venit în Italia în 2010, imediat ce s-a închis ziarul la care lucram. Am făcut multe lucruri în Italia, care nu mă împlineau, iar după ce am născut mi-am dat seama că fiica mea nu trebuie să piardă din spiritul acesta, pe care l-am avut eu mereu: cu dreptatea, cu informarea - să știe tot, să afle tot, să își dea cu părerea. Nu știu, trebuia să îi transmit fiicei mele spiritul acesta al meu, mai rebel. Să nu te mulțumești cu ceea ce ți se servește pe tavă. Și atunci am zis că, pentru a face acest lucru, trebuie să mă apuc să fac ceea ce îmi place. Și ce îmi place? Păi să scriu, să vorbesc, să cunosc oameni. Încet, încet, m-am făcut cunoscută primarilor de aici din Valeggio. Îmi aduc aminte... de fapt primarului, că a fost unul singur, la fel ca Didi - „nemuritorul”. Îmi aduc aminte că, după ce m-am mutat aici, la vreo lună rămăsesm fără muncă și nu aveam ce face. Și mi-am zis să merg să văd cum e o ședință de Consiliu Local. M-am îmbrăcat, am mers acolo, am întrebat dacă e publică ședința - era, bineînțeles. Așa că m-am așezat pe un scaun, am stat și am ascultat și râdeam, mustăceam în sine mea, amintindu-mi de ședințele cu Didi. Că eu aveam experiența cu Bacinschi, de la Focșani. Cu ședințelea acelea lungi, până la 12 noaptea, când uneori chiar râdeam cu lacrimi, sau alteori ne enervam. Diferențele nu sunt foarte mari, să știi. Doar că aici există un pic mai mult respect, iar oamenii care sunt în consiliu chiar știu ce vorbesc și știu ce fac. Adică nu ai să vezi piți sau alte specimene, care nu sunt la locul lor acolo. Sunt oameni pregătiți.

Apoi am găsit o persoană care m-a ajutat la un moment dat să deschid un ziar on-line. Am avut și încurajarea ambasadorului României la vremea respectivă, Dana Constantinescu, și a consulului Cosmin Dumitrescu de la Trieste. Amândoi mi-au spus că știu cum merg lucrurile acestea și ar trebui să fac ceva, pentru că sunt puține ziare în Italia - la vremea respectivă era doar Gazeta Românească și Emigrantul lui Cristi Merchea. Ziare care erau citite și apreciate, dar puține pentru comunitatea de aici: suntem extraordinar de mulți români, nicidecum cifra pe care ne-o tot zic autoritățile. Și sunt foarte mulți oameni neinformați.

Nicoleta cu fostul ambasador Dana Constantinescu

Uite, cum e legea aceasta, cu numele românești, lege pe care oamenii nu o înțeleg și nu au de unde să se informeze. Iar presa de aici din Italia este total diferită față de cea din România: nu îți explică și sunt foarte multe lacune. Acela a fost momentul în care m-am întrebat ce pot să fac și cum. Am reușit și am deschis atunci un ziar on-line, dar și-a băgat politica coada și eu nu suport lucrul acesta. Am rămas la fel de anti politică, după cum mă știi. Și atunci l-am închis, o perioadă am tras pe dreapta. Și atunci a început lumea să îmi scrie: hai că tu te pricepi, hai să facem un proiect... Am mai avut un proiect cu Alina Harja de la Roma, un ziar pus la punct de trei nebuni ziariști, dar la fel, a murit din lipsă de finanțare. După care am găsit sprijin la o asociație non profit, condusă de o prietenă, Camelia, să realizez o emisiune radio - dacă nu e prea mult să o numesc așa - două ore de emisie în limba română. Ei deja aveau spațiul acesta alocat din Valeggio. Și am zis da, mai ales că îmi place.

Am mai fost înainte cu o altă asociația la același radio și emisiunea a avut cât de cât succes aici. Adică l-am avut invitat și pe ministrul Românilor de Pretutindeni, acum o să îmi vină în emisiune consulul general de la Trieste, dar o să vină în studio, nu vom face un interviu prin telefon, am promisiunea că va veni iarăși ministresa Românilor de Pretutindeni... Cât de cât de mișcăm.

Am profitat de spațiu pentru că vor fi alegeri locale la noi în localitate și cu siguranță vom avea un cuvânt de spus în ceea ce privește informarea. Acum organizez un concert de folk și de colinde. Pentru că așa ce mi-e de dor de niște sărbători de acasă, din acelea cu zăpadă... Și am zis că dacă tot nu reușesc să vin în România - pentru că o am pe mama aici la tratament și nu avem cum, am zis să aduc un pic din atmosfera de acasă. Și nu pot cu ie și cu muzică populară, pentru că deja sunt sătulă până peste cap. Din păcate, aici atât înseamnă patriotismul: ia și muzica populară.

Ușor nu e. Pentru că, spre deosebire de „acasă”, românii aici se urăsc cu mai multă patimă - dacă pot să zic așa. E mult mai greu să ai încrederea oamenilor, să te susțină, pentru că am avut nevoie de un sprijin tehnic, de exemplu, chestii care țin de radio, de on-line, să ni se facă site-ul... și toată lumea te lasă baltă, pentru că nu are nimeni încredere în tine, până nu te cunoaște. Din fericire, acum am reușit să adun lângă mine câțiva oameni buni și frumoși, care mă ajută. În prezent colaborez cu Asociația Casa Dacia care realizează emisiunea în limba română la Radio Scialla #RSV. Colaboratorii mei sunt Delia, Camelia, Florin și Dan. Ei sunt piese din tot acest puzzle și nu ne vom opri aici. Asociația are și alte proiecte, însă și eu personal am alte proiecte: un TV online facut pentru românii din Diaspora, sau oricum un proiect media serios fără implicații politice. Asta va fi greu, pentru că nu vor fi finanțări, însă nu imposibil, atât timp cât mai sunt persoane care se implică voluntar în proiecte cheie pentru comunitate.

Aici românii sunt și foarte răi unii cu alții. Acasă, când ai nevoie de ceva, apelezi la cineva, poate nu te ajută imediat. Dar uite, peste o lună poate te întâlnești la Dogan, vorbești cu persoana respectivă și eu știu... mănânci niște papanași... Nu știu dacă mai fac papanași buni la Dogan. Dar aici nu! Apăi când ai prins ură pe cineva, ții ura și te mai și știe toată zona. Că na, așa suntem noi, românii, ca bisericuțele. Nu degeaba ne fac aici câte o biserică în fiecare localitate: ca să și fim ca bisericuțele, divizați. Nu uniți, ci divizați, că așa e mai ușor. Într-un an am avut și acreditare la alegerile locale cu ziarul on-line și am avut și scandal... că parcă se țin toate după mine. Șeful de secție... eu având experința din România, de atâția ani de zile, mi-a fost mult mai ușor să mă organizez în ceea ce însemna mersul la două secții la Verona. Și cu toate legile citite, cu toate hotărârile BEC-ului citite la zi, mă duceam. Și le ziceam: uite, așa, așa... Iar ei spuneau: „A, păi stați să vedeți, că nu se poate...”. Adică interpretau totul cum voiau ei. Până când am început să le cer în scris răspunsurile, s-au enervat, a ieșit cu scandal mare atunci, a venit poliția... În fine, nu s-a întâmplat nimic grav, de nicio parte.

Dar bucuria mea a fost că încă mai știu să îmi fac treaba, că încă știu să fac ceea ce îmi place. Iar în emisiunea de la radio cam asta fac: îmi place să informez oamenii, să îi promovez pe oamenii faini. Pentru că sunt foarte, foarte mulți români frumoși aici. Adică oameni care se duc, muncesc până seara în fabrică, dar când se întorc acasă se preocupă de competențele lor, de hobby-uri... Am descoperit niște pictorițe pe aici, niște scriitoare foarte, foarte faine. Care nu sunt promovate și nu le știe nimeni. Uneori le este și rușine să zică ceva de genul: „eu sunt româncă și scriu, cine mă ajută și pe mine să promovez o carte? Sau măcar să o tipăresc”. Sunt din aceștia foarte mulți, că ne-am săturat de Mailat (Romulus, condamnat la închisoare pe viață în Italia pentru omor - n.r.) și de alții ca el, pe care îi arată toată lumea la televizor. Iar eu sunt una care îi arată și pe aceștia cu degetul, pentru că nu îmi place să ascund gunoiul sub preș.

Dar unul dintre plusurile din Italia este voluntariatul. Oamenii se implică mai ușor în astfel de acțiuni. Uite, în fiecare an facem colectă de haine pentru copii. Acum avem o altă acțiune: „donează o cărămidă pentru o familie cu 8 copii din Craiova”. Ne implicăm și pe latura asta socială cât putem. Adică fiecare, din puținul nostru de aici, să ajutăm fiecare cât mai mult acasă. Fiecare cum poate, că nu poți să bagi mâna în buzunarul omului. Chiar și pe cei de aici încercăm să îi ajutăm, pentru că sunt foarte mulți români care rămân pe stradă, familii cu copii. Avem și sprijinul Asistenței Sociale de aici. De exemplu, e o procedură mult mai greoaie până femeile agresate reușesc să ajungă într-o casă ocrotită. Lucrurile stau altfel și au nevoie de noi. Și ne implicăm, pentru că asta cred eu că trebuie să facem.

Eu am și serviciul meu, la care merg de dimineață, lucrez pe partea de contabilitate la o firmă, am și magazinul meu (La DEA - n.r.), cu care organizez diferite evenimente. Iubesc și fotografia, fac și foto la evenimente (o puteți găsi la @PhotoLUX.Verona - n.r.)”, ne-a povestit Nicoleta.

Când are timp și energie? Secretul este familia care o susține, iar în principal micuța sa minune care participă cam la toate evenimentele. Și clar îi moștenește pasiunile. „Trebuie să fug de acasă să merg la radio pentru că fără ea nu se poate. E îndrăgostită de microfonul de la radio. Am avut-o în emisiune de vreo două ori... Ce să zic? Merge pe stradă cu o tabletă de jucărie și ia interviuri... Sau face parada modei, ca să mă ajute să vând la magazin. Ea este motorul”, mai spune Nicoleta.

Adauga comentariu