Hanurile și hotelurile din târgul Focșanilor acum un secol... și mai bine

Primele locuri de popas, amenajate pentru acest scop, se pare că au apărut în preajma  târgurilor,acolo unde îşi desfăceau negustorii mărfurile. În astfel de  stabilimente, aceştia se puteau odihni, mânca şi spăla, dar mai ales îşi puteau adăposti mărfurile pe timp de noapte, respectivele clădiri fiind, de obicei, înconjurate de ziduri şi prevăzute cu porţi, cele mai multe dispunând atât de magazii pentru depozitarea mărfurilor, cât şi de grajduri pentru animale de povară.

Aceste popasuri  au continuat să se dezvolte cunoscând o creştere deosebită în Evul Mediu, când,  nu numai hanurile îi primeau pe călători, ci şi mănăstirile care îî ospătau cu generozitate. În spaţiul românesc , ca în toată Europa, hanul era o autentică instituţie medievală. Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din târguri, hanul era un reper pentru toţi.  

Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrâni în curte, cu tacâmuri din lemn şi cu veselă de pământ ars, hanul românesc rămâne una dintre moştenirile istorice, iremediabil pierdute.

La sfârșitul  secolului  al XIX-lea, deci în plină epocă a dispariţiei lor, la  Focşani erau  cunoscute, nici mai mult, nici mai puţin, decât 21 de astfel de aşezăminte, la care se adăugau şi câteva hoteluri  precum Hotelul Pompic, Caramlău sau Cimbru. Dintre hanuri mai cunoscute erau Hanu Pastia, Hanu Ridichi, Hanu Bălan, Hanu Crângu, Hanu Romaşcanu, Hanu Pisaltu Tache, Hanu Bene si Hanu Stamatin.

Mai funcţionau la vremea aceea Hanu Preotu Carp, Hanu Barca, Hanu Borcan, Hanu Dascălu Ștefănache , Hanu Niţă Dinu, Hanu Pantazi Mănăilă, Hanu Sava Neagu, Hanu Mândrilă, Hanu Zaharia Ion, Hanu D. Rălescu, Hanu Daniel Şandor, Hanu V. Gheorghiu şi Hanu Ghiţă Constantin. O parte din aceste hanuri erau negustoreşti, iar celelalte erau hanuri boiereşti. Chiar şi mănăstirile aveau hanuri împrăştiate prin oraş, așa cum erau stabilimentele mănăstirilor Vărzăreşti, Dălhăuţi ori Sfântul Ioan.  

În concluzie, secolul al XIX-lea este, momentul declinului acestor  hanuri, când  cârciumile din târguri încep să fure din clienţii vechilor  localuri. Mai uşor de gestionat decât un han, cârciuma era  locul de întâlnire al oamenilor care (teoretic), noaptea dormeau acasă. Cârciuma, precursoarea restaurantelor de azi, s-a dezvoltat treptat după un model central-european, având un avantaj teribil: anume,  nevoia de un spaţiu mult mai mic decât un han – un parter de casă e suficient -  și o mică curte unde se putea improviza o terasă.

Perioada de glorie a cârciumii româneşti durează de pe la 1880 până pe la 1940. Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie  cîrciumile-terase, unde diferite trupe sau persoane  prestau pentru deliciul consumatorilor. Această distracţie era  deosebită ca stil în centrul oraşului faţă de  periferie, acolo unde lăutarii de generaţia a doua (în special ţigani) trec de la cobze şi doine de jale, la ţambal şi romanţe.

Intre anii 1930-1940, focşănenii erau desfătaţi de cântecele de suflet ale lui Tudorescu C. Marin  zis Zavaidoc. Cunoscut ca vestit cântăreţ de muzică populară şi de petreceri, el făcea deliciile chefurilor de la restaurante, cafenele şi nunţi.  Zavaidoc era foarte legat de Focşani prin soţia sa Tanţa (Constanţa), de loc din strada Ghergheasa, azi Unirea Principatelor. Zavaidoc era iubit pentru frumuseţea sa sufletească și veselia ce o transmitea  din plin celor dragi.  Marin Zavaidoc  s-a remarcat  încă din zilele Primului Război Mondial, atunci când a cântat ostaşilor români  pentru a le alina sufletele în tranşeele de la Mărăşeşti , alături de Maria Tănase care era foarte tânără şi marele George Enescu. Pe atunci Zavaidoc era soldat  şi făcea parte  din Regimentul 44 Infanterie, unitate care a luptat la Mărăşeşti.


Încă din secolul al XIX lea, se  dezvoltă și la români o nouă întreprindere: aşa numitul hotel. Apărut pentru prima dată  în Franţa medievală, când desemna locuinţa de la oraş a nobililor, odată cu creşterea fluxului de călători semnificaţia acestuia s-a modificat încetul cu încetul, hotelul devenind unitate de cazare pentru cei ce poposeau o vreme în târguri. Dintre vechile hoteluri ale Focșaniului de secol XIX, cel mai dichisit se dorea a fi hotelul Pompic, devenit mai tarziu Dacia, clădire situată pe locul  surcursalei Electrica Focsani și construit cam pe la anul 1800 de Iorgu Pompic.

Edificiul era așezat cu faţa spre strada Gării, iar la spate se întindea în partea de est până în strada Primăverii (azi Piața Moldovei). Hotelul Caramlău era ceva mai vechi dar, în anul 1877, proprietarul l-a vândul statului care a instalat în încăperile numeroase ale acestuia atât Prefectura de judeţ cât şi Tribunalul Putna.

Construcţia a fost demolată  în anul 1912, pentru a face loc Palatului Administrativ Putna, clădire în picioare şi azi, aflată într-un amplu proces de reabilitare. În fine, hotelul Cimbru a fost  poate cel mai vestit loc de popas al oraşului nostru, aici  fiind găzduite numeroase personalităţi ale secolului al XIX-lea, precum ilustrul Mihail Kogălniceanu sau membrii Comisiei Centrale, instituţie ce a funcţionat în târgul nostru  între anii 1859-1862.

De altfel, hotelul Cimbu este şi singurul imobil din această categorie care a rezistat timpului. În prezent acesta adăpostește Muzeul Unirii Vrancea, după ce în trecut, pe la 1912, a aparţinut Poștei iar anterior acestei date, începând cu anul 1880, sub coordonarea pricepută a lui I.Fotin  a fost un remarcabil loc de petrecere a timpului liber. Pe scenele improvizate din curtea imobilului s-au jucat splendide piese de teatru, cum ar fi cele cu marele actor focşănean Petre Liciu, dar au avut loc şi minunate baluri ale focşănenilor din clasa de mijloc.

Hotelurile  ce au funcţionat în secolul al XX-lea  în oraşul nostru au fost, categoric, mai distinse, mai îngrijite şi inspirate adecvat după moda franţuzească, cu restaurante la parter. Profitând de dispariţia aproape totală a hanurilor, noile stabilimente au preluat  necesarul de cazare a clienţilor, iar partea de consum a revenit  cârciumilor şi restaurantelor.

Mai pot fi amintite din această perioadă: Hotel Bristol sau Marele Hotel Bristol. în apropiere de strada Mare a Unirii, pe I.C. Brătianu – Republicii de azi, vis-a-vis de restaurant Vrâncioaia. Imobilul a fost probabil cel mai select hotel pe care l-a avut Focșaniul. Clădirea era situată undeva în spatele magazinului Milcovul şi a fost demolată după anul 1970.

 Hotel Central – aflat în proprietatea lui Calmanovici Moritz, Hotel Splendid, situat tot pe strada I.C. Brătianu - spre Gară,  proprietatea familiei Klein. Mai existau hotelurile Regal, Dacia, adică fostul Pompic, Lupan și Triandafil de pe strada Mare a Unirii.
 
Regimul comunist şi concepţia ceauşistă de neuitat a „alimentaţiei raţionale” a spulberat din amintirea celor ce au prins acele vremuri ideea de trataţie  serioasă, de o masă pe cinste şi accesibilă celor cu venituri diferite. Restaurantele şi hotelurile ce au funcţionat în perioada comunistă s-au situat  departe de vechiul tablou al localurilor din perioada interbelică. După evenimentele din 1989, focşănenii se pot bucura din nou de numeroase şi diverse stabilimente ce oferă servicii de cazare şi  alimentaţie, preţurile, chiar dacă nu mici, fiind mai mult sau mai
puțin suportabile.

 

Florin Dîrdală - Arhivele Naționale Vrancea

 

Foto credit: focsaniulvechi.ro

 

 

Adauga comentariu