Dan Nichita și cartea sa care se va lansa sâmbătă, „Elita unionistă din Focșanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu”: „Atunci când nu ai trecut, viitorul îți este amanetat”

Exact peste o săptămână în micul nostru municipiu va avea loc un eveniment, zic eu, de excepție. Iese la lumină o carte document deosebit de importantă pentru istoria orașului, o istorie despre care până acum nimeni nu a fost interesat să o șteargă de praf. Nume uitate și povești de epocă, documente, tablouri și fotografii. Toate acestea pot fi citite și descoperite în cartea semnată de Dan Nichita și soția sa, Silvia Vrînceanu: „Elita unionistă din Focșanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu”. Cartea beneficiază de finanțare din partea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, în cadrul Programului Acces - Anul Cărții 2019, este parte a proiectului cultural #PovestimFocșaniul, susținut de Asociația „Eu, tu și ei”, și se „coace” de aproape trei ani. Curioasă din fire, am vrut să știu mai multe înainte de lansare, așa că am stat de vorbă cu Dan Nichita. Nu am discutat despre politica actuală, cum ar crede unii - dat fiind că Dan este membru USR Vrancea, ci despre noua carte. Așa am aflat o picătură din informațiile prețioase pe care le voi descoperi între paginile cărții care deja a început să îmi fie dragă. Lucruri necunoscute până azi despre personalități ale Focșaniului sau despre o elită uitată de mult. Povești de dragoste și alte detalii inedite.

Știri de Focșani: Cum ai început să lucrezi la carte, care a fost „declicul”?

Dan Nichita: Când s-a întors Silvia de la Boston, unde a văzut și a remarcat patriotismul americanilor și cât de mult își prețuiesc istoria. De acolo a și plecat mișcarea care a dus la independența Americii. Și m-a întrebat: „Noi avem istorie? Uite, se apropie 24 ianuarie și nu știm mai nimic din ceea ce înseamnă istoria locală a acelor evenimente”.

Și aici a fost declicul. Sunt o persoană care a citit foarte multă istorie, multă analiză, istorie critică... a fost un domeniu pe care l-am tratat cu seriozitate. Dar mi-am dat seama că nu știu nimic despre orașul meu, în care trăiesc. Și atunci mi s-a sădit ideea de a scrie o carte, după ce am început să aflu detalii foarte frumoase despre personaje ale orașului acesta. Personaje care sunt absolut necunoscute publicului larg. Dacă eu, ca persoană care am citit istorie, nu știam mai nimic la acel moment, ce să știe un focșănean?

Știri de Focșani: De unde ai pornit?

Dan Nichita: Prima reacție a fost să scriu materiale mai ușoare pe Vrancea Altfel (un exemplu aici), am descoperit informații despre persoane ca Balș, Catargiu, familia de boieri Dăscălescu... și mi-am dat seama că noi am avut o întreagă elită, elită foarte bine conturată de Argetoianu în primul său volum. Așa mi-am dat seama că suntem în prezența unei lumi foarte bune, de care Focșaniul este într-o stare de necunoștință.

Știri de Focșani: De unde luai informațiile, de la Arhive sau...

Dan Nichita: Arhiva înseamnă o mică parte din cercetare, pentru că nu îți dă așa multe informații. Cercetarea mea a fost extrem de amplă și de laborioasă, mi-a luat peste doi ani de zile. Am căutat în Biblioteca Universitară Cluj, Biblioteca Universitară București, Biblioteca Națională, Biblioteca Academiei, Biblioteca de la Iași... A fost o întreagă căutare, plus că am răsfoit toată presa vremii. Și abia atunci am putut să conturez schițele unor unioniști ai orașului. Și am descoperit o istorie extrem de vie și pot să zic chiar amplă, istorie cu care ar trebui să ne mândrim. Focșaniul a avut o elită, chiar una bună.

Știri de Focșani: Ce mai avem noi acum, în afară de ceea ce a rămas scris?

Dan Nichita: Național-comunismul a însemnat o ruptură, dacă ne referim la memoria acestei elite, memoria istoriei locale. Practic a distrus tot. Întotdeauna când mă plimb pe strada Unirii am acest sentiment, de lucruri pierdute pentru totdeauna. Văd acel șirag de blocuri cenușii, care nu spun nimic, și mă gândesc că acolo a fost inima comercială, negustorească, a Focșaniului. Să nu uităm că Focșaniul a fost un târg, oraș de graniță, cu o dezvoltare foarte amplă într-o anumită perioadă a secolului XIX și care a dat multe nume de primă mână țării.

Știri de Focșani: Adică nu ne-am oprit aici, pe plan local

Dan Nichita: Într-adevăr. Am să vă dau câteva exemple ca să vedeți dinamica negustorească. Focșaniul a avut în divanul ad-hoc singurul deputat care nu era boier. Trebuie să subliniem de la început că în acele vremuri elita însemna în primul rând boierimea. Și deputatul care nu era boier a fost Gheorghe Ilie Mititelu, un personaj foarte interesant, dar absolut necunoscut în zilele noastre. Și nu doar atât. Din familiile de negustori s-au desprins nume foarte mari, despre care știm la fel de puțin. De exemplu, în toamna lui 1902, când mica lume a arhitecturii de la București își căuta o identitate, ca soluție au ales președinte pe Ion Mincu, fiul negustorului focșănean Pavel Mincu. Vicepreședinte era Gheorghe Mandrea, fiul negustorului Teodor Mandrea, din Focșani.

Și din lumea foarte mare a oamenilor de afaceri au plecat o parte din marile nume ale României. De exemplu Mihai Mandrea era preferatul lui Brătianu, cu care s-a construit industria de încălțăminte din România. Iar Ștefan Cerchez a pus pe picioare industria textilă. Deci nume foarte importante în lumea afacerilor. Ștefan Cerchez a ajuns chiar președintele Camerei Naționale de Comerț.

Știri de Focșani: Eu recunosc că nu am auzit de aceste nume

Dan Nichita: Da, sunt cvasi-necunoscute. Și sunt nume din Focșani. Iar acestea sunt doar câteva exemple din lumea negustorească. Dar cartea tratează lumea boierilor și elitelor care au făcut Unirea. O elită care ne-a dus spre cele mai înalte rezultate ale Statului Român, în condițiile în care plecam dintr-un ev mediu întârziat, în care țara era teritoriu de luptă pentru Marile Puteri. În afară de axa Unirii mai erau ici-colo câteva case de boieri, disparate și bine împrejmuite, ferite de ochii lumii. Iar de la acest pas, am ajuns ca la o jumătate de secol, prin intermediul acestei generații, să vorbim de un oraș - Focșani, un oraș unit. Dar și de o țară unită, o țară care își câștigase independența la 1877 și intrase deja în matca statului sub formă de regat, în matca aceasta a monarhiei, care ne-a adus atâtea rezultate și mai târziu. Practic fiii acestei generații - pe care îi tratăm în continuare și mergem pe geanalogia lor până în ziua de astăzi, dacă s-a putut, sunt cei care ne-au adus și Unirea de la 1918.

Știri de Focșani: Deci au continuat cumva moștenirea

Dan Nichita: Tradiția de familie. Pentru că această elită nu doar ne-a urbanizat și ne-a câștigat statutul de oraș. Această elită era compusă din oameni care au prețuit școala și erau foarte bine legați între ei. Dar nu în sensul unei caste, deși vorbim de o elită. Erau conștienți de rolul lor în istorie, erau oameni cu o viziune - atât la nivel național, cât și la nivel local. De exemplu, dacă e să vorbim de importanța la nivel național, am găsit o scrisoare din care reiese că cei din familiile Robescu cu cei din familia Cotescu erau foarte mândri și foarte legați de momentul 2 mai 1864, când au participat la constituirea statului de drept și la reformele lui Cuza. În acel moment, Cuza împreună cu Koglniceanu au pus în plicare marile reforme ale țării. Foarte puțini știu că în acel moment existau patru prefecți din Focșani la nivelul întregii țări. Erau prefectul de Mehedinți - fiul Vornicului Pruncu, a cărui casă era undeva în spatele Liceului Cuza, prefectul de Buzău - Costache Cotescu, focșănean care avea casa înspre Sala Polivalentă de astăzi, la Focșani era prefectul Tufelcică și la Râmnic era fostul deputat unionist Constantin Argintoianu. În același timp, la Galați era primar  și omul lui Kogălniceanu acolo, fostul primar al Unirii - cum l-am numit noi, Hagi Nicola. Deci cinci oameni într-un moment cheie, foarte legați într-o mare măsură între ei tocmai pe axa aceasta de reformare. Cât au trăit s-au simțit legați de proiectul acesta mare reformator, început de Cuza și continuat ulterior de Carol.

La nivel de oraș au avut o viziune foarte clară. Știau că trebuie să salveze acest oraș pentru a nu deveni oraș de provincie. Pentru că, dacă pe termen scurt Unirea Principatelor a dus la uniunea Focșaniului pe plan administrativ, în 1862, a părut un câștig cert, pentru că Focșaniul era unul dintre orașele de mărime a acelui moment. În 1864 a primit și Curtea de Apel regională, care deservea mai multe județe și chiar era o mică capitală.

Am dat oameni politici în acel moment, de primă mână. Foarte puțini știu de exemplu că Gheorghe Apostoleanu era consilierul lui Cuza și omul pe legislație în momentul 2 mai 1864, dar era și vicepreședinte al unuia dintre cele mari partide, Partidul Conservator. Și Nicolae Voinov a fost vicepreședinte al Camerei Deputaților și ministru de Justiție și vicepreședintele Partidului Național Liberal. Vorbim așadar de două personalități care erau pe picioarele lor în politică, aveau crezuri și s-au „bătut” pentru acest oraș. Aveau și o viziune foarte bine conturată pe această proiecție de viitor: își închipuiau un oraș cultural, în care centrul Curții de Apel să fie inima lumii judiciare, dar pe care să se muleze un fond cultural. Trebuie spus că Focșaniul avea foarte multe saloane de lume bună, unde tot ceea ce însemna nou în lumea occidentală era aproape a doua zi mai întâi la Focșani.

Știri de Focșani: Dar lucrurile acestea nu se știu

Dan Nichita: Nu, dar este o elită care a fost îngropată și la propriu și la figurat în praful istoriei. Iar cartea practic încearcă să repare această nedreptate. Eu consider un act firesc de recuperare a acestei memorii, pentru că atunci când nu ai trecut, viitorul îți este amanetat. Pentru că nu ai termen de comparație, nu ai sistem de valori încorporat, bine definit și nu poți veni cu nimic din ceea ce înseamnă creator.

Știri de Focșani: Cam cât a durat cercetarea?

Dan Nichita: Peste doi ani mi-am dedicat doar cercetării și a însemnat o foarte mare muncă. Am ajuns și în biserici - spre exemplu la Conțești, care era un sat din Sascut. Aici am găsit cea de-a doua biserică a Stamatineștilor, o altă ramură foarte importantă a familiei. Am și găsit un tablou și a fost o foarte mare victorie, este portretul lui Costin Stamatin. Să nu uităm că acesta și boierul Ștefan Dăscălescu, atât de mult prețuit de Nicolae Iorga, care îl numea un filosof original, au fost capii Partidei Unioniste la 1857 - 1859. Ei sunt promotorii steagului unionist la Focșani. Pentru că, ca și astăzi, Vrancea avea și o puternică tentă conservatoare. Erau boieri foarte mari anti-unioniști convinși. În divanul ad-hoc de exemplu, unul dintre cele două voturi care erau împotriva idealurilor de unitate, de reformă, era cel al lui Alecu Balș. Alecu Balș avea conacul la Adjud, era un mare boier.

Trebuie să vorbim de o generație care a ieșit din praful istoriei, pentru că era o dezorganizare completă. Noi nu aveam instituții publice, deci și asta face parte din fenomenul de urbanizare. Ei sunt cei care le-au adus, le-au implementat, le-au pus pe picioare. Și aveau un simț al comunității dincolo de cultura lor de grup, unul foarte dezvoltat. Adică toți erau creatori de școală, toți ctitoreau biserici, pentru că atunci biserica făcea parte din conștiința socială, era elementul primordial, poate. După cum am spus, erau ctitori de școli, și avem o foarte frumoasă poveste în carte, povestea Școlii Fetelor Sărmane, care apoi a purtat numele boieroaicei Smaranda Apostoleanu. Asta ne arată cât de mult au luptat acești boieri pentru a ctitori școli în jurul moșiilor lor, dar și în capitalele județului.

Avem fotografii unice cu școli de Focșani, Sihlea... Să vedeți ce școli frumoase și ce preocupări serioase aveau.

Știri de Focșani: Înțeleg că în carte nu v-ați concentrat doar pe ceea ce s-a întâmplat aici, în Focșani. Ai mers pe fir...

Dan Nichita: Am încercat să acopăr tot județul, pentru că toate aceste familii erau totuși legate între ele. Am mers și am luat familia Sihleanu, care se trăgea din Sihlea. Nimeni nu știe unde a fost înmormântat un primar pe care l-am dat în două rânduri pe Focșani, Alecu Sihleanu. Deci a fost înmormântat la Căiata, iar casa i-a fost dărâmată. El fiind un ateu convins și un luptător împotriva religiei, era un liberal radical, probabil că a fost înmormântat chiar în curtea casei. Așa mă gândesc, că e singura variantă, de vreme ce mormântul lui nu există și nicio altă amintire în biserica din Căiata. Și că, atunci când au dărâmat casa Sihlenilor, a dispărut și mormântul lui. Este un sentiment de frustare care apare atunci când cercetezi și vezi inconștiența aceasta a unui regim național-comunist care a ras la propriu orice urmă și orice amintire despre aceste nume, nume foarte frumoase ale Focșaniului.

Știri de Focșani: În general istoria noastră ascunde multe lucruri și ce era cumva considerat împotriva regimului a cam dispărut

Dan Nichita: Nu era vorba neapărat cu a fi împotriva regimului, ci cu ceea ce nu se potrivea cu ideologia național-comunistă. Pentru că și în ziua de astăzi vedem scenete simple cu Moș Ion Roată, Cuza și Kogălniceanu. Dar există și o altă poveste, pe care o descriu în carte, este una intim legată de Focșani. Mihail Kogălniceanu, când a candidat împotriva lui Cuza la Focșani și a ieșit parlamentar, Gheorghe Ilie Mititelu, prieten cu el, a renunțat la candidatură în favoarea lui. Iar atunci Cuza a venit personal la Focșani să se întâlnească cu negustorii, pentru a se opune candidaturii lui Kogălniceanu. Chiar dacă apoi l-a numit prim ministru, atunci era într-un conflict pe față. Iar cei care s-au opus și au trecut peste voința lui Cuza au fost negustorii focșăneni, care i-au spus aproape de la obraz că nu îi acceptă această dorință, pentru că Kogălniceanu pentru ei este un luptător, un om care îi reprezintă. Și atunci s-au „bătut” și l-au ales, împotriva voinței lui Cuza.

Știri de Focșani: Adică politica a fost întotdeauna...

Dan Nichita: Politica are meandrele și nedreptățile ei, știm cu toții năravurile pe care le are. Așa a fost și atunci, nu vorbim de o lume perfectă, nici vorbă de așa ceva. Dar vorbim de persoane care aveau o conștiință de sine, aveau o voință politică peste care nu putea să treacă, uite, nici domnul țării reunite. Și așa au reușit ca Kogălniceanu să fie deputat de Focșani împotriva voinței lui Cuza, ceea ce nu e ușor.

Știri de Focșani: Mă gândesc că oamenii erau mult mai determinați, când voiau ceva nu prea puteai să îi întorci

Dan Nichita: Modelul acesta al negustorilor puternici, cu voință proprie, conștiință și viziune, s-a păstrat chiar și după ce s-a pierdut Curtea de Apel. Ceea ce nu e puțin lucru.

Știri de Focșani: Poți să spui că e cu adevărat gata cartea? Ea are viața ei, mă gândesc că pot apărea oricând noi informații și documente

Dan Nichita: Cartea are ea însăși povestea ei. Am găsit mereu documente, și în praful arhivelor. Dar a fost șansa acestei cărți de a scoate la suprafață cât mai multe lucruri. De exemplu, când am fost acum câteva săptămâni la Arhivele Centrale, am avut plăcerea să găsesc o scrisoare, am fost primul cititor. În dreptul arhivelor lui Ion Cîmpineanu, căutând despre fratele lui care a fost membru al Curții de Apel, sperând să găsesc ceva, am găsit o scrisoare a lui Dimitrie Simionescu-Rîmniceanu, prototipul lui Tănase Scatiu. Ei bine, din scrisoare iese la lumină o relație absolut nouă cu marele scriitor Duiliu Zamfirescu. Pot să spun acum că Simionescu-Rîmniceanu este cel care a protejat familia Zamfirescu. Este cel care l-a numit și susținut pe Lascăr Zamfirescu - tatăl lui, să fie viceprimar sau vicepreședinte de Consiliu Județean. Simionescu-Rîmniceanu a fost un parlamentar de cursă lungă, un senator foarte influent. Iar Duiliu Zamfirescu, cu toată pregătirea și cultura, care nu îi pot fi puse la îndoială, totuși a avut nevoie de protecție politică. Cel care i-a asigurat-o și îl trăgea la răspundere pe ministrul de Externe de la acel moment, Ion Cîmpineanu, era, după cum reiese din acea scrisoare pe care o am în carte, Dimitrie Simionescu-Rîmniceanu. Poate un pic nedrept, acesta a fost promovat în literatură de către Duiliu Zamfirescu ca prototipul arendașului lacom și fără niciun scrupul.

Iar eu am găsit această latură nouă, absolut necunoscută în Vrancea. Simionescu-Rîmniceanu a avut o soție care era o patroană a artelor, Elena Simionescu-Rîmniceanu. Avem o corespondență foarte frumoasă a acesteia cu Ion Mincu, în care vom vedea cât de sensibil era ca om Ion Mincu și cât de plurivalent în preocupările sale. Asta explică și relația lui Mincu cu Elena Simionescu-Rîmniceanu, o relație evident intelectuală și spirituală. Și cu atât mai rău îmi pare că acel mausoleu care este al familiei Simionescu-Rîmniceanu, din Cimitirul Sudic, a fost parazitat de o construcție care îl pune în umbră și este pur și simplu lăsat în paragină.

Uite, sunt povești frumoase, cu nume din panteonul culturii județene, pe care le putem privi din altă perspectivă și care ne relevă relații interumane de o anumită calitate, despre care noi nu știm mai nimic. Și nu este drept. Ion Mincu este întemeietorul școlii românești de arhitectură și puțini știu că în spațiul estic este creatorul singurei școli originale de arhitectură. În acea perioadă noi importam elementele arhitecturale clasice și cele în vogă în Occident, dar Ion Mincu este cel care a dat originalitate și a dus specificul nostru românesc identitar în arhitectura locului.

Știri de Focșani: Ca o concluzie, ce putem citi în carte? Avem povești, documente originale și necunoscute până în acest moment

Dan Nichita: Categoric. Sunt și fotografii, care la rândul lor au o poveste, inclusiv descoperirea lor. Există un nume legat de Focșani, nepotul bun al boierului Scarlat Bontaș. Acest nepot, Gheorghe Sion, a fost un magistrat foarte bun și un uriaș colecționar. S-au „bătut” universitățile din Iași și Cluj pentru a pune mâna pe aceste colecții. Deși era moldovean și făcuse școală la Iași, a preferat Clujul. Datorită lui există mărturii vizuale pe care Focșaniul le va putea redescoperi. Portretul vornicului Pruncu, al soției lui - Catinca, portretul lui Scarlat Bontaș, mulți boieri care să zicem că au fost legați de familia lui. Avem și portretul primarului Orleanu, o familie liberală de foarte mare anvergură, fiul lui a fost șeful Camerei Deputaților, este cel care a dat coroana Reginei Maria. Toate acestea le-am putut descoperi doar prin intermediul lui Gheorghe Sion. Dar alături de noi au fost și colecționarii din Focșani - Sorin Tudose, Petre Mincu sau profesorul de istorie de la Păunești Liviu Roman.

Am refăcut în carte din casele memoriale cum sunt Șonțu sau Mincu, demolate fără nicio milă de regimul comunist, cu sprijinul arhitectului Tiberiu Teodor Stanciu. El este și autorul concepției grafice a cărții.

Pentru că mai există un colț de lume pe care puțini îl mai știu. Dacă ne gândim la fostul magazin Big, vizavi a rămas astăzi doar Biserica Robescu - mai cunoscută sub numele de Capela Militară, acolo erau cinci, șase case: Slăvescu, Cotescu, Șonțu, Mincu, două case Robescu. Toți erau vecini, iar de acolo arhitectul Mincu și-a luat soția, pe care însă a cunoscut-o la Paris, nu la Focșani. Este vorba de fata boierului Dăscălescu și a Elizei Robescu. O poveste de dragoste minunată

Știri de Focșani: Apare în carte?

Dan Nichita: Da, apare. Și vreau să spun că datorită acestei relații România are patru opere de artă ale lui Ion Mincu, unele foarte însemnate. Relev și rolul lui Gheorghe Robescu, primar de Galați, prin care a fost construită Casa Robescu din Galați, o minunăție de valoarea Bufetului de la Șosea, cu care România s-a prezentat la expoziția de la Paris în 1900. (Bufetul este cunoscut acum sub numele de Casa Doina, din București). Este vorba de Casa Robescu sau Palatul Administrativ, una dintre marile clădiri care poartă semnătura lui Ion Mincu. Mai există o casă a generalului Robescu, frate a acestui primar, din București, și încă o casă care există și astăzi în Sinaia. Deci aceste creații ale lui Ion Mincu sunt datorate relației arhitectului cu familia Robescu. Am găsit între scrisorile lui, la Facultatea de Arhitectură, fragmente din care ne putem da seama despre intensitatea și frumusețea acestei relații cu Eliza Robescu. Iubirea lor a spart niște canoane ale lumii de atunci.

Știri de Focșani: A fost o problemă?

Dan Nichita: Da, exact. Pentru că fata care provenea din cele două familii - Dăscălescu și Robescu, se căsătorea cu băiatul unui negustor, care nu era încă ridicat, să zicem. Chiar dacă nu era deloc sărac, dimpotrivă. Dar nu era din sângele albastru.

Dar din ceea ce putea fi un colț turistic de mare atracție - și prin poveste dar și prin prezența caselor, nu a rămas aproape nimic. Avem doar niște blocuri și o biserică care cu greu a fost salvată după cutremurul din 77. Cu atât am rămas din acea moștenire.

Avem însă în carte povești și despre cei care au luptat în Războiul de Independență, persoane mai puțin cunoscute. Adică noi îl știm doar pe Gheorghe Șonțu, dar și băiatul Vornicului Pruncu a făcut fapte de eroism. Este legat de cealaltă redută, Grivița, care a fost și cucerită. El este cel care a înfipt steagul. Noi urmărim toate aceste familii

Știri de Focșani: Până la ce an?

Dan Nichita: Până în zilele noastre, unde s-a putut. Am vorbit cu urmașii familiei Mincu, care se află în Franța și care ne-au dat fotografii și tablouri unice. Din păcate, nepotul lui direct a murit anul trecut, dar soția sa a fost extrem de amabilă și ne-a pus la dispoziție imagini după tablouri. I-am descoperit astfel pe Ștefan Dăscălescu, pe Ruxandra Stamatin, care ne arată ce lume bună am avut aici.

Știri de Focșani: Lume destul de bună, din câte îmi dau seama

Dan Nichita: Și Argetoianu, care era un cinic și un cusurgiu, a lăudat Focșaniul și a scris că aici era o elită de Capitală, de nivel național, comparabilă cu a Craiovei, chiar a Iașiului și Bucureștiului... aproape.

Iar aici vreau să remarca reaua credință și micimea activului de partid local, care a depășit intenția de demolare și a venit cu plus de valoare adăugat față de cei de la București.

Știri de Focșani: Asta când se întâmpla?

Dan Nichita: În anii 60, 70. Chiar și 80. S-a dărâmat încontinuu în Focșani și probabil că nu ar mai fi rămas nicio mărturie. Din păcate și după 1989 fenomenul a continuat

Știri de Focșani: S-au mai prevalat și de daunele aduse cutremure...

Dan Nichita: Nu neapărat. De exemplu Casa Bontaș, instituție unică și emblema Focșaniului, a fost dărâmată în anii noștri. Gara, care este legată de Anghel Saligny, de Regele Carol, gară care era o mică bijuterie, a fost dărâmată. Construcții pe picioarele lor, bune, se puteau repune în valoare imediat.

Pentru Casa Bontaș sau sediul Comisiei Centrale exista un plan de a fi făcută muzeu, chiar a și servit o scurtă perioadă ca muzeu și putea fi salvată. Ignoranța și chiar și reaua credință a autorităților a făcut ca nimic să nu fie păstrat. Până acum câțiva ani am avut pe picioare și Casa Voinov, pe strada Mioriței. Strada se numea Voinov. Partea aceasta de patrimoniu a fost fundamentată de soția mea, eu m-am ocupat mai mult de partea istorică.

Știri de Focșani: Am reținut că se poate face o precomandă la carte

Dan Nichita: Da, prețul este de 50 de lei. Se poate face precomandă la adresa aceasta. Eu consider că este o carte pe care să o iei pentru tine, dar o poți face și cadou. Este o carte premium cu copertă cartonată, de 312 de pagini, ce cuprinde peste 200 de fotografii. Cuvântul introductiv îi aparține lui Sergiu Iosipescu, originar din Focșani.

Știri de Focșani: Iar lansarea propriu-zisă este sâmbătă, 18 ianuarie

Dan Nichita: Cei care vor participa cred că sunt interesați de istoria lor, istoria unui loc mic. Și faptul că vor să o cunoască zic eu că ne face să revenim încet, încet la normalitate. Vă aștept în aula Colegiului Național Unirea, de la 11.30. Am ales această locație pentru că acolo erau fostele case Sihleanu, pe acolo trecea și gârla care despărțea Țara Românească și Moldova. Este în mahalaua boierească, de aceea am considerat că este un loc simbolic din toate punctele de vedere.

Pot să vă spun că m-am uitat pe toate cărțile apărute și „Elita unionistă din Focșanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu” este o operă de național-comunism, prima carte de istorie care face asta. Este o carte diferită de cele cu amprentă impregnate ideologic de național comunism. În linia noastră de apărare a patrimoniului cartea se va încheia cu un apel către autorități de a salva capela familiei Iancu Fotin Robescu din comuna Milcovul. Apelul cuprinde evident și un istoric al familiei și al construcției ce adăpostește și o pictură extrem de valoroasă, cea a lui Sava Henția.

Capitolul meu Concluzii are următoarea încheiere:

În rest, când privim la scenete răsuflate cu figuranți bine plătiți care, chipurile, reconstituie momente “emoționante și veridice” din trecut, să ne gândim la cei ce au fost și chiar au făcut ceva pentru noi. Așa vom putea deosebi mimetismul de patriotism, mimii care simulează viața și o golesc de conținut, de oamenii care dau sens vieții și o înfrumusețează prin ceea ce fac. Până la urmă e și un act firesc de dreptate, căci atunci când bezna completei uitări se substituie judecății normale a istoriei, doar simplul exercițiu al derulării filmului consacrat memoriei lor e în sine e o formă de justiție.

Și, la final, o constatare desprinsă la vremea lor, de Constantin Stamatin și Ștefan Dăscălescu. Cât mai rezonează ea în raport cu obiceiurile și întocmirile noastre, asta cade în sarcina cititorului să concluzioneze pentru sine...

Personalul giudecătoriei, și mai vârtos prezidentul, sunt trup și suflet devotați și slugi plecate ale superiorilor lor; iar prezidentul sfatului orășenesc de aici, cirac și om de casă al dregătorului”.

Orișicum, când nu va mai rezona, va fi semn că modernitatea dorită de ei se va fi coborât și pe meleagurile noastre. Competența și separarea puterilor în stat vor fi realitate.

Boierii Ștefan Dăscălescu și Costin Stamatin, capii partidei unioniste din Focșani, își dorm somnul de veci în mormântul familiei aflat în interiorul bisericii Sfântul Mina din Bahne, într-o completă uitare, fără ca nimic să amintească de ei deși sunt și ctitori și păstrători ai lăcașului religios, având deasupra lor semnul culpabil al ignoranței noastre: o mochetă ieftină de linoleum.

 

Adauga comentariu