Cum trăiau odinioară VIP-urile comuniste din Vrancea...

Până în decembrie 1989, în România a existat o clasă privilegiată pentru care nevoile obișnuite nu erau un lux așa cum se prezentau în cazul majorității populației.  Vedetele din acele vremuri erau altfel decât cele pe care le vedem azi la tot pasul.  

Cele de atunci nu pierdeau timpul  la cozi (șiruri lungi alcătuite din persoane care se aliniau mai mult sau mai  puțin disciplinat pentru a achiziționa un produs aflat la  mare căutare în capătul celălalt al rândului ). Nu locuiau la bloc, sau cel puțin nu în cele mai proaste, nu tremurau de frig la fel ca ceilalți, aveau salarii babane , aveau hotelurile lor, fermele lor, cantinele lor, magazinele favorite de unde se aprovizionau rapid, asta dacă nu li se aduceau acasă cele necesare etc.

Peste toate aceste privilegii aveau un lucru de mare preț, adică o putere extraordinară de decizie,  administrativă sau de alt gen, precum și o influență formidabilă asupra celorlalți. VIP- urile de atunci puteau să ocolească chiar și legea, uneori  o și încălcau,  bineînțeles nu într-un mod tocmai grosolan. Sunt vestite poveștile despre Nicu Ceaușescu care, chipurile, a omorât vreo două artiste, le-a scos unghiile  altora, i-a bătut și pedepsit pe toți care l-au înfruntat.

Ori cele zvonite despre Elena Ceaușescu care nu suporta să vadă la televizor sau în preajma sa alte femei mai frumoase sau mai elegante decât prima tovarășă  a țării. Și multe alte asemenea scorneli, mai mult sau mai puțin credibile , dar cu un mic sâmbure de adevăr la origine...

În colțul nostru de țară, anume în județul Vrancea, prima persoană care a semănat cu un mic dictator s-a numit Simion Dobrovici. Un fost nomenclaturist, Vasile Vâlcu, susținea că și prim-secretarele Maria Ghiţulică, Niculina Moraru, dar şi soţia lui Simion Dobrovici erau destul de rele.

„Fapte de imoralitate, sub acoperămantul de mare răspundere în partid şi în judeţ şi-au manifestat, în special în acţiunile de căpătuială, soţii celor două prim-secretare: Maria Ghiţulică şi Niculina Moraru”, consemnează același Vasile Vâlcu. Şi soția primului secretar Simion Dobrovici avea apucături de jecmăneală, în sensul că nu pleca nimeni în străinătate fără a trece pe la ea. Fiind bine informată, cerea să-i fie aduse din orice ţară a Europei sau din Israel obiecte de valoare.

Și multe altele se mai pot afla din cărți și documente precum salariile șefilor de partid din Vrancea. În 1989, Niculina Moraru încasa peste 11.000 de lei lunar, iar secretarii comitetului județean, adică Dima Grigore, Dumitrescu Lucian, Stanciu Alexandru, Spirea Maria și Nicolae Balosin câte 8.500 de lei fiecare pe lună, la fel ca și șefii de secții din organigrama filialei locale a PCR.

Legat de locuințele ce li se atribuiau nomenclaturiștilor, să luăm în calcul cel mai elocvent exemplu. Când a fost unsă prim secretar al judetului Vrancea, prin 1986, iscusita tovarășă inginer agronom Niculina Moraru a primit în folosință clădirea de pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 14, având vecini în Sud - Arhivele Statului, în Nord - Biblioteca municipală și în Est - strada Mihail Kogălniceanu.

Acest imobil a fost pus la dispoziția IJGCL Vrancea, cu decizia Consiliului Popular al Județului nr. 264 /1982, de Inspectorul General al Inspectoratului Școlar al județului Vrancea, Drăghici Ecaterina și contabilul șef Iacomi Maria. Casa respectivă avea parter, etaj și demisol, adică vreo două sute de metri desfășurați și era ocupată de tovarășa Moraru împreună cu soțul Victor și fiica Lucia Maria.

Se pare că această locuință nu Ie-a plăcut și au preferat alta mai vizibilă, la intersecția străzii Republicii cu calea Cuza Vodă. La adresa din Kogălniceanu nr. 14 a primit repartiție alt nomenclaturist de frunte, unul de pe la propagandă, parcă Stanciu, care, ca ultim chiriaș, a putut să manifeste, conform legii 112 /1995 - pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 -  

dorința de a o achiziționa,  acțiune realizată repejor și foarte usor, cu complicitatea și pasivitatea  autoritătilor locale, cel mai probabil, cu puțin înainte de anul 2000. Azi, această clădire,  vândută încă de două ori, poate fi (sau nu) admirată în același punct, semeață și inutilă, cu toate că este refăcută și modificată considerabil.

 

Florin Dîrdală - Arhivele Naționale Vrancea

 

 

Adauga comentariu