Cum a murit Duiliu Zamfirescu?

O stradă, o bibliotecă, două statui, dintre care una bust și alta chip, un conac ruinat și o cruce simplă sunt toate mărturiile care mai amintesc despre una dintre cele mai importante personalități, nu doar a Focșaniului sau provenind din județul nostru, ci a întregii Țări. Este vorba despre Duiliu Zamfirescu  născut la anul 1858 în urbea noastră și plecat din această lume într-o noapte de vară, la mănăstirea Agapia din județul Neamț. Devenit celebru cu romanele Viața la țară și Tănase Scatiu din ciclul Comăneștenilor, Duiliu al nostru și-a găsit locul binemeritat în vasta Istorie a Literaturii Române scrisă de George Călinescu, cel care a consemnat și cum s-au petrecut ultimele clipe ale acestuia, datorită consumului unor ciuperci de sezon, găsite prin pădurile din jurul mănăstirii. Le-o fi adunat chiar scriitorul nostru sau le-au strâns călugării de acolo; criticul Călinescu nu mai pomenește, dar cu siguranță că i le-au spălat și gătit chiar viețuitorii din respectivul lăcaș de cult, că doar nu ar fi lăsat pe fiecare vizitator să umble aiurea prin bucătăria schitului. Deci în momentul în care i le pregăteau, oare cum bucătarul și ajutorul său nu au recunoscut niște ciuperci otrăvitoare, când este bine știut că toți călugării se hrănesc cu astfel de trufandale, de mii de ani, mai ales în timpul posturilor. Sau dacă le-au văzut că sunt vătămatoare, de ce i le-au mai adus la masă marelui scriitor?

Mai există varianta să le fi preparat chiar Duiliu Zamfirescu la un jar, prin împrejurimi, dar nici acest lucru nu s-ar fi dovedit o fatalitate, pentru că la primele simptome de durere, știu până și copiii de prin sate, darămite niște călugări bătrâni că, dacă se consumă imediat lapte proaspăt, în cantitate mare, efectele toxice pot fi reduse și chiar eliminate. Deci moartea marelui nostru focșănean nu s-a datorat acestui lucru, poate cel mult ciupercile sau unele dintre ele, mutante, cum se zice acum, să fi fost un factor minor al decesului, în niciun caz unul decisiv. Să încercăm să scrijelim un pic după adevăr și să reluăm povestea cu ceva timp înainte de acest moment.

În viața sa, Duiliu Zamfirescu nu a fost vreun firav sau vreun bolnăvicios, pomenindu-se atât în epocă cât și în prezent despre talentul său de spadasin, de agilitatea și măiestria sa, calități care nu puteau aparține decât unei persoane cu o sănătate de fier. De asemenea, a fost trimis ca diplomat prin diferite colțuri de lume și nu puteai să te acomodezi pe la diferite paralele și latitudini fără o stare fizică fără cusur. Și nu în ultimul rând, implicarea sa în politica României de început de secol al XX lea nu se putea fără să dispui de un stomac de fier - așa cum se zice și azi despre fiecare om politic, calitate în lipsa căreia nu ai nicio șansă să îmbătrânești în această meserie ingrată. În dueluri nu a avut milă de nimeni, a câștigat fiecare confruntare și chiar a provocat la luptă un colonel, care de frică a refuzat lupta. Însa ceva anume l-a dat peste cap pe marele nostru scriitor, iar acest lucru a avut urmări neplăcute. Un băiat al său era dornic să-și urmeze tatăl pe calea reglării conturilor cu rivalii, așa că după Primul Război Mondial, în februarie 1921, opinia publică avea să afle de un duel în care şi-a pierdut viaţa fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu, în vârstă de numai 25 de ani. Lascăr D. Zamfirescu, cel mai mic dintre cei trei copii ai scriitorului din căsătoria sa cu Henriette Allievi, care era locotenent aviator în rezervă, s-a duelat cu căpitanul Maican, la Bucureşti, pentru o ofensă neînsemnată. Duelul a fost provocat de o discuţie despre preţurile majorate pe care le practica un hotel central din Bucureşti. S-au schimbat câte trei focuri de pistol, iar Lascăr Zamfirescu a fost rănit grav la cap şi, cu toate îngrijirile medicale, a murit după cinci zile.

Speculând față de cele de mai sus, poate că părintele îndurerat a recunoscut tot timpul că duelul a fost corect, dar sufletul său a fost devastat și implicit organismul său. Peste un an și ceva a mers la mănăstirea Agapia - nu pentru a scrie vreo carte, ci pentru a mai găsi un pic de liniște și de alinare pentru pierderea unui fiu drag care a repetat doar ceea ce făcea de obicei și tatăl său, dar cu mai puțin noroc. Așa că ciupercile, suferința, remușcările și cine mai știe ce au pus punct vieții remarcabile a marelui focșănean Duiliu Zamfirescu. Trupul neînsuflețit a fost adus și înmormântat cu cinste la Cimitirul Sudic sub crucea simplă din fotografia alăturată. 

La final o recomandare către autoritatea locală și mai ales către Administrația cimitirelor: renuntați la stupida idee să atribuiți altora locurile de veci ale unor defuncți de seamă din alte timpuri pe motivul că nu mai există urmași care să le îngrijească. Gândiți-vă că nici la mormântul Maiorului Pastia sau al scriitorului Duiliu Zamfirescu s-ar putea să nu mai vină nicio rudă într-o zi, dar acesta nu este un motiv să faceți vreo prostie, transferând aceste locuri sacre către alte persoane!! 

Florin Dîrdală, Arhivele Naționale Vrancea

Adauga comentariu