Colonelul Eugen Anghel este unul dintre cei mai vechi șefi ai cercurilor militare din țară. După o carieră împlinită sub tricolor, regretă și acum viața de ostaș. Colonelul E. Anghel: „nimeni nu mă va auzi vreodată că denigrez Armata Română! Niciodată!”

L-am găsit pe colonelul în rezervă Eugen Anghel îngropat sub un teanc de hârtii, la biroul său de la Cercul Militar Focșani. Pentru că ne cunoaștem de multă vreme, a acceptat să stea de vorbă cu noi, povestindu-ne, în stilul său caracteristic, despre cariera sa militară și motivele care i-au îndrumat pașii către o viață plină de privațiuni.

Reporter: domnule colonel Anghel Eugen ați slujit sub drapel o viață întreagă. V-a bătut gândul să îmbracați haina militară dintotdeauna? Mai întâi de toate, însă, de unde își trage seva militarul de carieră, acum colonel în rezervă, Eugen Anghel?
Col. E.Anghel: întâi de toate, bine ați venit la Cercul Militar Focșani! Îmi este foarte greu să vorbesc despre mine dar fiind acum în fața microfonului...sunt nevoit să o fac (râde). Părinții mei au fost învățători în comuna Slobozia Bradului, acolo s-au cunoscut, acolo s-au căsătorit și acolo am văzut eu lumina zilei. După ceva timp au fost mutați la Râmnicul Sărat dar școala s-a deființat, iar părinții mei au ajuns la Sihlea. Așa că, din această cauză, mă consider sihlean. Nașul meu de botez a fost fratele mai mic a lui Griore Gheba, cel care a scos culegerea de matematică după care am învățat cu toții. Nașul era profesor de filologie la Slobozia Bradului.


Cât privește dreagostea pentru instituția militară, se pare că a fost un semn de undeva de sus. Pe mama a ajutat-o la creșeterea mea o femeie care făcuse, pe timpuri, curat în casa familiei Șuțu, familie boierească foarte cunoscută din care s-au tras domnitori pământeni. Și...când eram în scutece, femeia asta, ca o veritabilă ursitoare, mi-a urat să ajung militar. Ceea ce s-a și întâmplat. Mai mult, când eram copil, mama îmi povestea adesea asta, nu m-am jucat ca alții cu tractorașe, mașinuțe ci, întotdeauna, cu pistoale și puști de jucărie.


Adevărat este și faptul că (râde cu poftă), în copilărie, eram un adevărat John Wayne al praștiei. Sunt mulți consăteni care pot confirma asta. Poate și asta a fost un lucru decisiv în a-mi alege meseria pe care am iubit-o și o iubesc extraordinar.


Reporter: ați făcut Liceul Militar?
Col.E.Anghel: nu, am învățat la Liceul „Al.Vlahuță” din Râmnicul Sărat. Am intrat în 1969 și cu toate că am terminat o instituție de învățământ civilă, pasiunea mea pentru cariera armelor a rămas aceeași.
R: cum era pe vremea liceului?
Col.E.Anghel: eeee, este foarte mult de povestit. Ar trebui să petrecem ore întregi...Am fost coleg de liceu cu regretatul cântăreț Vali Sterian, el era mai mare cu un an decât mine. Avea o formație care se numea „The Stone” iar idolul lor era, poate v-ați dat seama, celebra formație de rock, Rolling Stones. Îmi amintesc că primele benzi de magnetofon cu ultimele concerte susținută de trupa americană erau trimise la Râmnicul Sărat, direct formației „The Stone”. Mai mult, când eu eram clasa a IX-a și ei a X-a, ei bine, au primit o invitație de a însoți Rolling Stones într-un turneu mondial. Din păcate UTC-ul nu a fost de acord și au ratat o șansă unică în viață.


În altă ordine de idei, îmi amintesc că erau așa-zisele reuniuni, atunci, în liceu. Erau în vogă Beatles, Bee Gees, Roling Stones și făceam niște seri extraordinare cu magnetofoanele. Făceal la nivel de liceu, de clasă sau chiar între prieteni niște seri nemaipomenite...fără falsă modestie, poate mai moderne decât acum, când o parte din muzica pe care o ascultă tinerii este îndoielnică ca valoare.


R: așadar...cariera militară?
Col.E.Anghel: m-am hotărât să mă duc la școala militară, am dat examen la Sibiu. Aveam ceva experiență, în liceu făceam cu toții PTAP – Pregătirea Țării pentru Apărarea Patriei, ce mai, mi-a plăcut enorm. Noi, seria de atunci, am dat fizică-mecanică - electricitate și istorie. Am fost opt pe loc.
R: cum a fost impactul vieții cazone? Veneați, totuși, din viața civilă...
Col.E.Anghel: adaptarea a fost cvasi instantanee, după o lună eram cătană bătrână. De aceea mi-am ales ca armă infanteria care, pentru mine, rămâne regina armelor în toate armatele lumii. Dacă vedeți toate operațiunilile militare care s-au desfășurat în ultimii 30 – 40 de ani, până n-a pus infanteristul piciorul pe teren nu se poate vorbi de o zonă ocupată de armată.


E atât de mult de povestit din școala militară...Am avut colegi în compania mea, un pluton din Republica Congo Brazzaville. Comandantul companiei fusese, până să ne ia pe noi, comandant la subinitățile de culoare. Problema era că la noi în companie erau foarte mulți care jucaseră fotbal, erau foarte buni. Printre ei (zâmbește), fără urmă de modestie, eram și eu. Jucasem fotbal în echipa Gugeștiului, fusesem vârf de atac. Îmi amintesc că nu depusesem încă jurământul, iar comandantul companiei ne scotea, împreună cu cei din Congo Brazzaville, să jucăm fotbal pe stadionul din Șelimbăr. Ce săvă mai zic...trei dintre oaspeți, ca să spun așa, jucaseră chiar în naționala Republicii Congo.


Totdeauna săreau scântei din tibiile noastre ca la strung, ca la sudură. Se juca pe viață și pe moarte, fără nici un fel de exagerare. Cei care pierdeau stăteau supărați săptămâni în șir. În general, împărțeam victoriile. Era diferență pentru că băieții din Congo aveau echipament modern pe vremera aia. Aveam de multe ori întreceri cu ei, diverse șicane. În taberele de instrucție, ai noștri le mai luau din porții care, oricum, erau mai mari decât ale noastre dar nu ne-au prins niciodată și se băteau între ei de mama focului.


R: există un moment special de care vă aduceți aminte?
Col.E.Anghel: unul dintre primele momente, și cele mai frumoase, a fost când în seara de Crăciun a anului 1978 am fost programați să facem paza poligonului de la Poplaca, unde executau trageri școlile militare. Fiind ziua de Crăciun, veneau oamenii din oraș cu mașini, autobuze, căruțe, tot felul de minuni, și trebuia să-i oprim pentru că se trăgea cu armament greu. Nu aveam voie să le dăm drumul dar pentru că se rugau așa mult de noi, speculam cea mai mică pauză dintre trageri și-i lăsam...mulți dintre ei ne-au lăsat drept recompensă fripturi, sarmale, toate bunătățile. Când s-a terminat tragerea, am făcut masă mare, stropită din belșug, asta era. Când a venit comandantul să ne ia...i-a trebuit ceva timp. Am mers în pas alergător, pe lângă camioane, cam trei - patru kilometri. Nu eram suficient de pregătiți fizic (râde)! A fost cel mai ciudat și frumos Crăciun din viața mea!


R: după școala militară, unde v-au purtat pașii sau, mai bine zis, ordinele?
Col.E.Anghel: nu vreau să mă laud dar, din toți câți am absolvit atunci din zona asta, eu am avut cea mai mare medie și am avut dreptul să-mi aleg locul. Am optat pentru Focșani și am fost repartizat la o subunitate mai deosebită, plutonul de mitraliere antiaeriene cu patru țevi. De acolo mi s-a tras și faptul că am rămas puțin fudul de urechi (râde).


Făcusem mitraliera de 14,5 în școala militară, pe care o știam perfect, dar instalația cu patru țevi nu aveam de unde să o cunosc. Timp de două săptămâni nu mi-am mai simțit încheieturile degetelor. Am luat toți caporalii plutonului și i-am pus să mă învețe instalația AA: montare, demontare, secrete, incidente de tragere și abia după tot timpul ăsta am putut spune că sunt un comandant de pluton AA bun. Astfel , la tragerile de la Capul Midia am reușit trageri perfecte. Am iubit foarte mult subunitatea aia...am luat locul întîi, doi și trei pe Armata a Doua, ceea ce era foarte greu pentru că erau foarte multe unități. După cursul de comandanți de companie de la Făgăraș am fost numit comandant la subunitățile care făceau pază la obiective militare iar în anul în care am intrat la Academia Militară am fost comandant la cele de TR (termen redus).


R: pe parcursul acestei perioade v-ați făcut mai multe prietenii indestructibile...
Col.E.Anghel: din păcate unul dintre pritenii mei cei mai buni a murit acum trei ani. Îl chema Cristian Pațurca, cel care a scris melodia „ Mai bine golan decât comunist”.
R: cum s-a împăcat viața militară cu cea de familie?
Col.E.Anghel: da, e o întrebare bună care se aplică pentru toți cei care au îmbrăcat sau îmbracă haina militară. M-am căsătorit cu soția mea când eram foarte tineri. Eu aveam 21 de ani, ea avea 20. Ne cunoșteam de la grădiniță și nu, nu este o figură de stil! Soția mea este învățătoare și după 1990 s-a mutat la Focșani după bărbatul ei (râde). Dacă nu era o femeie care să înțeleagă toate greutățile vieții de militar...nu știu cum ne-am fi descurcat! Am făcut cu ea, odată, un calcul: din întreaga mea viața mea de ofițer, mai mult de jumătate am stat departe de casă, de Focșani. Greu, fără sprijinul ei nu puteam să fac nimic în viață!


R: ați simțit vreodată că ați ratat ceva important în carieră?
Col.E.Anghel: am ratat mai multe misiuni importante, dar una a fost...pur și simplu culmea! După ce am ieșit cu celebra ordonanță, la o lună mi-a venit aprobarea să plec șase luni la Saint Cyr, în Franța.
R: de ce ați plecat din armată?
Col.E.Anghel: pentru că trebuia să plec din Focșani. Am pus problema că fiica mea cea mare se căsătorise și cu banii strânși le-am luat apartament...așa a fost! Șeful Statului Major mi-a dat termen zece zile să mă gândesc dacă plec sau nu din sistem. Am fost nevoit să o fac deși mi-a părut extrem de rău. Am iubit și iubesc foarte mult uniforma Armatei Române și nimeni nu mă va auzi vreodată că denigrez organismul militar. Niciodată! Cred că am și ceva sânge kaki în vene!


R: ați prins Revoluția în plin...
Col.E.Anghel: am plecat cu regimentul la București pe 22 – 23 decembrie. Am fost ultima unitate din afara capitalei care am plecat spre casă. Oricum, atunci exista un entuziam fantastic! După 10 ianuarie mi-am dat seama că, de fapt, nu a fost chiar așa cum părea la prima vedere. Mi-a deschis ochii și Valentin Ceaușescu pe care l-am transportat de la Ministerul Apărării la o unitate din Domnești. Eu am crezut atunci că ceea ce mi-a spus a fost de frică, însă ulterior i-am dat dreptate. I-am spus că Nicu Ceaușescu a tras în oameni la Sibiu, că acolo fusese o adevărată baie de sânge. Știți ce mi-a spus? Că este fratele lui mai mic, că are multe defecte dar nu ar da niciodată ordin să se tragă în oameni!


La final, atunci când am ajuns la unitatea de la Domnești, în timp ce cobora din transportor, a întors capul spre mine și mi-a spus că i-ar face plăcere să ne revedem după ce se termină toată „mascarada”. I-am răspuns: cu o condiție! – Am de ales, a spus cu un zâmbet amar? Nu  mă înțelegeți greșit, i-am spus din nou, dumneata dai friptura, eu, vinul de la Focșani!


R: un alt episod de la Revoluție s-a petrecut pe 1 ianuarie, atunci când ați asigurat paza la o fabrică...
Col.E.Anghel: pe 1 ianuarie am fost cu un grup de militari la uzina de diamante din București unde, timp de câteva zile, am fost guvernator al acesteia. Uzina de diamante artificiale se afla la 500-600 de metri în spatele cinematografului „Favorit” din Drumul Taberei. Lumea nu știa, nici măcar vecinii, toți spuneau că acolo se fac tot felul de obiecte din plastic. Comandantul fabricii era un general locotenent din trupele de securitate, dar provenea din rândurile armatei, era profesor universitar doctor și, ca un fapt extrem de curios, când ne-am dus acolo paza era asigurată doar de un locotenent și un locotenent major de Securitate, fiecare cu câte un pistol Carpați cu două încărcătoare. Atunci m-am îngrozit la ideea că dacă ar fi știut „băieții răi” ce se află acolo, ar fi fost un jaf generalizat.


Oamenii erau și ei speriați că pot veni bande care să-i oblige să cedeze tot depozitul. Acolo a rămas șef Aurel Chelaru, fost șef al Biroului Informare Recrutare Vrancea. Oamenii ne țineau ca pe ouă de cristal…fabrica asigura un aport valutar de 400 milioane de dolari, ceea ce era colosal în anii aceia. Acum nu mai e nimic acolo, a fost crimă desființarea acestei fabrici.


R: vorbeam de pasiunea dumneavoastră pentru fotbal. Puțini știu că ați rcompus un imn al echipei Steaua București al cărei fan înfocat sunteți.
Col.E.Anghel: da așa e…dar acum nu mai e valabil pentru că Steaua a căpătat numele de FCSB (râde), oricum, este adevărat. Am făcut imnul acela când s-au împlnit 20 de ani de când Steaua a luat Cupa Campionilor Europeni. L-am compus chiar aici, la acest birou. În 29 de minute am făcut muzica și versurile. Îmi curgeau, parcă din cer, versurile și muzica. Pe portativ l-a pus Mircea Grosu. L-am trimis și lui Gigi Becali. Academicianul Cotea a spus că este extraordinar. Din păcate, nu am primit nici un răspuns de la conducerea echipei…Steaua nu are nici acum un imn…


R: ce alte pasiuni mai are colonelul Anghel?
Col.E.Anghel: literatura, istoria României și a armatelor lumii…
R: vă deranjează că după ce ați ieșit din sistem aveți mai mult timp liber?
Col.E.Anghel: nu am avut timp liber, țin minte că am plecat în august 2001, s-a întâmplat ca la Academia Militară să se organizeze un curs postacademic de psihopedagogie cu durată de trei luni care, la absolvire, îți dădea posibilitatea de a preda la școală. Inițial am spus că mă duc în învățământ dar din fericire am aflat că este postul liber la Cercul Militar Focșani... am dat examen și am ocupat postul. Uite așa, pe 11 noiembrie, se împlinesc 17 ani de când sunt aici, am ajuns să fiu printre cei mai vechi șefi de cercuri militare din țară. Am încercat să aduc un suflu nou. Aici, la Cercul Militar Focșani, nu s-a făcut kitsch. Am reușit să organizăm, cu fonduri aproape inexistente, foarte multe acțiuni culturale, multe dintre acestea devenind tradiții. Drept este că am fost ajutați și de mulți comandanți ai unităților militare din Focșani.


R: dacă ar fi să o luați de la capăt, ați alege aceeași profesie?
Col.E.Anghel: absolut! Absolut, da!
R: ce sfaturi le-ați da celor care doresc să îmbrace haina militară?
Col.E.Anghel: să nu facă meseria de militar de dragul de a fi militar sau de dragul de a lua solda! Armata înseamnă în primul rând sacrificiu pentru familie. Nu poți să fii miltar uitându-te că s-a făcut ora patru și trebuie să pleci acasă. Aici nu există program de opt ore. Sunt într-adevăr privațiuni în viața de soldat. Din foștii mei colegi de la 01270, mulți nu mai sunt printre noi, cei mai mulți au fost tanchiști. Viața de tanchist este foarte grea. Dacă afară sunt minus 20 de grade, în blindaj sunt sub minus 40. Iarna este crimă de frig iar vara poți să faci ouă ochiuri pe blindajul tancului, lucru pe care, de altfel, l-am și făcut în poligonul de la Mălina! Nu știu câți pot face sacrificiul acesta. Viața de militar nu înseamnă numai paradă! Și trebuie să o faci cu sufletul! Repet, am iubit și iubesc meseria de militar și sângele kaki curge pe aici, (spune arătându-ne încheietura brațului).

 

Adauga comentariu