Adrian Atarcicov, profesorul de istorie care a crescut generații de „copilași”: „Unirea se pregătește anterior prin chestii mărunte. Românii din spațiile istorice chiar au nevoie de noi”

Adrian Atarcicov este un nume arhicunoscut în Focșani și nu numai. De doi ani este consilier județean PSD, fiind unul dintre cei mai bine cotați profesori de istorie din județ. Adrian Atarcicov predă la Colegiul Național „Unirea” din municipiu, însă învățăturile sale nu se opresc și nu s-au oprit niciodată în acel mediu formal, al școlii. Mereu apropiat de elevii săi, a încercat să îi învețe și altceva, în afara materiei pe care o predă: să gândească singuri, dincolo de prejudecăți și de ceea ce le servește societatea. Iar în urmă cu ceva timp a primit o ofertă tentantă: să vadă cu ochii săi o filă din istoria României. Acum 14 ani a vizitat Republica Moldova pentru prima oară, iar poveștile românilor de acolo i-au deschis perspective noi. Ulterior, a încercat pe cont propriu să mențină o cât mai strânsă legătură cu românii din absolut toate zonele care, odată, formau „România dodoloață”. În prezent, proiectul său este unul extins, în care sunt implicate atât cadre didactice, cât și „copilași”, după cum îi place să își numească elevii. Iar despre aceasta a povestit Știri de Focșani, unei foste eleve:

„-  În 2004 am mers pentru prima oară în Basarabia la invitația lui Simion Ene, directorul Colegiului Unirea, care mi-a spus o chestie foarte interesantă: hai să mergem la Chișinău! Pentru mine, la acel moment, Basarabia - Republica Moldova oficial - era o entitate nu neapărat necunoscută, cât nefrecventabilă. Aceea era percepția mea din 2004. Invitația aceea era mai mult decât o provocare, știam ceva detalii, eram pus în gardă, dar una este zvonul, alegația, altceva este realitatea. Și chiar m-a provocat. Mie îmi plac provocările, te scot din rutină. Am plecat atunci cu domnul Ene și cu trei eleve. Invitația era făcută punctual de Liceul Gheorghe Asachi, liceu teoretic româno-francez. Și apropo de asta, diplomele de la Asachi sunt recunoscute în toată lumea francofonă. Nu știu câte asemenea licee avem în România. Iar Liceul Asachi e mai vechi decât Unirea. Dacă noi suntem din 1866, ei sunt mai vechi cu doi ani, în 1864. Este un liceu care are o capelă proprie, făcută de primul proprietar, o boieroaică din Basarabia. În capelă pot veni copilașii să se roage, se fac slujbe, se pun bilețele. Absolut superb, acolo Biserica și Școala chiar fac casă bună. Și atenție, au intrarea și dinspre stradă, astfel încât accesul este posibil și pentru public.

Dacă ajungi acolo te debarasezi de ideea că ce fac ei este de proastă calitate, avem multe de învățat. Adică elevii de acolo cântă și dansează românește. La noi nu știu câți mai bat opinca la podea, la clasa I. La clasa I am văzut copilași care m-au dat pe spate. Cântau și jucau românește cu o plăcere imensă, se vedea pe fața lor. La ei în școală se face sport de performanță. Sunt copilași care fac și școală și sport. Este dacă vrei vechiul sistem sovietic, care cultiva și talentele. La noi sunt școli specializate, o lume în care specializarea este mono: l-ai scos de acolo, este mort. Adică e bună o anumită specializare, dar nu poți trăi doar cu ea. Iar la polul opus, mă uitam la copilași care știau să cânte la pian, să joace românește, să joace handbal și să învețe. E de preferat modelul acesta, mai complex, mai deschis, în care, atunci când termini școala, știi mai multe. Este o lume din care zic eu că am avea ce să învățăm, chiar dacă i se reproșează că este ex-comunist sau ex-sovietic.

Ei, în 2004, când am ajuns prima dată la Asachi, în vremurile grele de atunci, sintagma de „român” fusese scoasă din toate titulaturile oficiale. Era printre puținele instituții din Basarabia care zicea: români. În rest, erau toate „moldovenești”. Erau chestii dacă vreți de frondă, pe față, făcute de acest liceu vizavi de oficialități. Era o chestie remarcabilă. Domnul Boris Volosatîi, directorul liceului, este unul dintre cei mai longevivi - dacă nu cel mai longeviv director de liceu din Basarabia. Ca o paranteză, deși numele rusesc vine de la Volos -  părosul, dumnealui este un tip chiar chel.

Revenind, Boris Volosatîi este director din 1990. Și este printre cei mai adevărați români din Basarabia. Pentru că românisumul nu se manifestă acum, în vremuri cât de cât favorabile, ci în vremuri când era un adevărat act de eroism a afirma pe față că ești român. Ce este interesant la acest liceu, este că aproape 2.000 de elevi - de la gimnaziu și până la finalul clasei a XII-a, nu doar că fac școală integral în românește, ci absoarbe inclusiv rusofoni. Adică, dacă în general suntem obișnuiți cu procesul invers, acolo se întâmplă că foarte mulți rusofoni chiar doresc să facă școală în românește, reușesc să absoarbă inclusiv rusofoni. Evident că aici nu este în discuție acceptarea ideii că Basarabia e românească. Nu, acestea sunt vorbe, sunt chestii pragmatice. Adică deja în 2004, opțiunea noastră pentru UE și pentru NATO era evidentă, Guvernul Năstase reușise să încheie negocierile în aceste direcții, și atunci România pentru foarte mulți era o oportunitate, prin care se puteau deplasa, puteau să muncească în Vest. Să nu ne amăgim. Dar, în acel moment - 2004, în condițiile în care am găsit o portiță, am rămas cu o impresie diversificată. De la o frontieră în care limba rusă era singura acceptată, iar băieți îmbrăcați în uniformă ex-sovietică, blonzi, cu AK-ul 47 pe spate, ne întrebau fără niciun fel de ceremonie, de politețe vizavi de români: „șto tî hoceș” („ce dorești?”), era mai mult decât evidentă ostilitatea. Iar în Chișinău, atunci când ai mei parteneri încercau să încropească o conversație în românește, respectivii abordați erau perplecși, pentru că după două vorbe replica era: „vorbești ominește”. A vorbi „ominește” era tradus prin a vorbi în rusă. Pentru ei limba rusă fiind limba stăpânului, limba oficială. Iar limba română era cel mult vorbită în familie, acasă, și undeva la nivel de secol XIX. În Basarabia, stăpânul rus a avut grijă să lase o limbă română involuată, neprimenită încă cu neologisme, cu termeni noi. Ei au rămas undeva la nivelul lui Creangă, apropo de exprimare (chiar dacă păstrează o savoare unică). Și de aceea pe noi ne amuză enorm când ei vorbesc în continuare cu arhaisme și cu regionalisme. Și ni se par nu doar desuete, ci rizibile. Când vorbeam cu ei și încercam să vorbesc normal, aveam realmente dificultăți de înțelegere. Pentru că trebuia să aduc un termen, dacă nu rusesc, măcar unul românesc foarte vechi. Realmente au fost ceva probleme, pentru că atunci Liceul Asachi era o adevărată oază de românism, într-o mare rusofilă și rusofonă.

Și totuși... cum a rezistat așa?

- Chiar vorbeam cu domnul Volosatîi, pentru care am toată admirația, au avut mari probleme. Și ce este paradoxal, foarte multe oficialități din Basarabia au făcut școală la acest liceu. Adică încă odată, trebuie să facem diferența între ceea ce trebuie și ceea ce este preferabil. Adică la acea vreme foarte mulți blamau românismul, erau anti-români, dar sesizau că aceasta este direcția. Politicianismul nu s-a născut în România. Politicianismul e valabil în toată Europa. Așa cum trăim cu percepția că mama corupției este în România, ceea ce este complet fals. Corupție este în toată lumea asta. A, că nouă ne place să ieșim în evidență cu această etichetă pe spate sau pe frunte... suntem așa o națiune masochistă, care se plânge, dar în același timp căreia îi place să iasă cu aceste chestii în exterior. Este foarte interesant cum în secolul al XVIII-lea, niște greci veniți încoace sesizau că nu există națiune care să se blameze pe sine mai mult decât românii. Și am rămas cu această trăsătură. Pentru că pentru noi, tot ce este românesc este de proastă calitate. Și avem grijă să spunem asta: începând de la filme, de la haine... poate mâncarea este o excepție. Ideea era că noi nu suntem așa de acum, ci din totdeauna, este din ADN. Mai sunt și alte chestiuni de care nu ne putem debarasa, pe care Caragiale - dacă vrei, având sânge grecesc, le înțelege foarte bine. Chestia aceea falsă că suntem buricul Europei. Avem impresia că tot ce se întâmplă în țărișoara aceasta - cum spunea nenea Iancu - este de interes european și mondial. Și că toată lumea are un singur scop: o conspirație universală împotriva României.

Pentru că noi suntem cea mai bogată, cea mai frumoasă, cea mai....

- Exact. Sunt chestiuni de care nici acum nu ne putem debarasa. Chiar dacă vrei ca profesor să îi debarasezi pe elevi de niște chestiuni cu care vin de acasă, întipărite, ei sunt atât de convinși încât nu ascultă argumentele pro și contra.

Trebuie să ai un anumit simț...?

- Nu simț. Trebuie să ai o anumită deschidere. Ai într-adevăr niște convingeri. De fapt un anumit tipar băgat în creier, fără argumente. Și încerc să îi pun față în față, pro și contra. Se întâmplă uneori să am succes. Dar succesul înseamnă să asculte, fără a însemna neapărat că sunt de acord cu mine. E o mare diferență între a auzi și a asculta. Mulți din păcate doar aud niște sunete care le trec pe la ureche. Mai sunt și unii care ascultă, care dau să înțeleagă. Și le spun că atunci când li se spune una sau alta, să pună o întrebare: DE CE? Verificați din alte părți. Când vi se aruncă în față, mai ales acum, pe net, care este cel mai important mijloc de informare în acest moment. Cartea, mass media, nu mai contează. Singurul care contează este netul. Cum încerc eu să îmi explic? Este o pandemie generală de lipsă de identitate. Oamenii nu știu ce sunt sau cine sunt. Și atunci încearcă să găsească un cuvânt, un slogan. Și au impresia că acea chestie este extrem de frecventabilă. Nu se mai întreabă dacă li se potrivește sau nu. Este exact chestia aceea când erai tu mai mică, cu fumatul, care acum e ceva desuet. Dar pe atunci, a fuma era o chestie de acceptare.

Te integrezi altfel...

- Adică decât singură și „nefumăcioasă” și nebăgată în seamă, faci un efort, chiar dacă îți place, chiar dacă nu. Dar faptul că ești primit într-un anumit „club”, îți dă o anumită identitate, un soi de respect de sine. Șansa unui profesor să fie viu este să rămână în ton cu chestiile astea. Este o provocare continuă, iar dacă nu suntem atenți, riscăm să părem desueți, prăfuiți și așa mai departe. Trebuie să înțelegi trendul, care este ideea. Acum 20 de ani, mentalul se schimba la zece ani. Ei, în acest moment, deja la patru ani, între cei de la clasa a XII-a și cei de clasa a IX-a nu există niciun fel de relaționare, nu au nicio treabă. Simt alte lucruri, trăiesc în alt film. Și atunci un prof trebuie să fie prof și la clasa a IX-a și la clasa a XII-a, să îi facă pe fiecare în parte să coopereze. Nu este neapărat o artă, ci priceperea de a fi prof viu. Responsabil înseamnă să știi ce se întâmplă cu copiii tăi. Eu mă pot lăuda că știu chestiile astea, nu contează prin ce mijloace (zâmbește cu subînțeles). Știu, iar la momentul potrivit, atunci când e cazul, știu cum să reacționez, ce soluții să adopt.

Dumneavoastră ați fost întotdeauna în relații de prietenie cu elevii

- Absolut, dar aceasta nu înseamnă că relația se face de la catedră la bancă, ci aducând la mijloc copiii și proful. Și atunci, când îmi răspund la niște întrebări, este mare lucru. Fără să aibă senzația că este descusut sau că este tras de limbă. Pur și simplu, la o conversație...

Simte nevoia să vorbească cu cineva

- Da, dar mai ales să fie ascultat. Este fenomenal. Când cineva îți spune o grămadă de chestii, nu trebuie neapărat să îl aprobi, dar să îi dai senzația că îl ascultă cineva. E foarte important”, ne povestește Adrian Atarcicov.

„Vreau să fac ceva și pentru noi, dar și pentru comunitățile de acolo”

Cine i-a fost elev, știe că profesorul de istorie menține o relație apropiată. Iar asta înseamnă și să îi implice în anumite proiecte. Și, cum pornise pe drumul acesta, al apropierii de românii pentru care simplul fapt de a vorbi românește era o adevărată provocare, a încercat la un moment dat să extindă mai mult planurile sale. Însă nu întotdeauna experiențele sunt așa cum ți le imaginezi.

„- Am o experiență tristă. În 2015 am semnat un proiect cu Românii de pretutindeni. Ulterior, din păcate, s-a întâmplat evenimentul Colectiv și, imediat ce s-a schimbat guvernarea, deși am fost în permanență atent ca protocoalele să meargă ok - adică la termene și cu obligațiile de rigoare, am pierdut. Proiectele acestea funcționează în felul următor: mai întâi se bagă niște bani de către respectivii, după care se recuperează, pe baza unor acte, documente, prin care probez că s-au întâmplat niște chestii. Ei bine, după Colectiv, deși în permanență am întrebat dacă sunt în grafic și sunt ok și mi s-a spus că așa este, finanțarea s-a sistat. Am rămas cu o pierdere atunci de vreo 4.000 de euro. Târziu mi s-a spus că am depășit niște termene, iar cheltuielile nu mai pot fi acoperite.

Dacă mi s-ar fi spus de la bun început despre ce este vorba, nu m-aș mai fi hazardat în niște cheltuieli. Adică am adus grupuri de români, elevi și profesori, din Bucovina, i-am dus și la București, i-am cazat și în Vrancea câteva zile... au fost chestii frumoase. Iar eu, care am fost principalul finanțator al proiectului, am rămas de atunci cu o gaură materială consistentă, pe care nici până acum nu am putut-o recupera. Ce regret cel mai mult e că schimbarea de guvernare înseamnă automat și schimbarea de atitudine pe plan extern. De atunci nu am mai avut curaj să accesez astfel de fonduri, din cauză că îmi este teamă de un nou pericol, ca atunci. Și atunci prefer prin finanțe proprii.

Nu aveți sponsori...?

- Singura dată când am încercat să fac așa ceva a fost o asemenea țeapă, încât acum îmi este teamă să mai apelez la aceeași modalitate de a mai face proiecte. Și atunci mergem pe autofinanțare. Cât costă... Mai găsim sprijin la cei de acolo, în sensul că ne pot găsi o cazare mai ieftină, copilașii pot fi cazați la câțiva părinți de acolo, și cu reciproca. De aceea spun că nu există o politică externă coerentă, mai ales față de românii din spațiile românești, din comunitățile istorice. Nu diasporă. Nu spun că diaspora este rea și că ceilalți sunt mai buni, nu. Trebuie să înțelegem că sunt entități distincte. Iar românii din spațiile istorice - că se numesc Basarabia sau Bucovina de Nord, chiar au nevoie de noi.

Eu vreau să fac ceva și pentru noi, dar și pentru comunitățile de acolo. Am fost și cu 60, și cu câte 15 elevi, am mers și cu autocare. De ce? Pentru că îi debarasezi de ideea că dincolo trăiesc numai rusnaci.

Faceți aceasta într-o anumită perioadă, când e Școala Altfel?...

Am făcut tot timpul. Acum vreau să mergem în octombrie, când sunt Zilele Cernăuțiului. Între 7 și 9 octombrie vreau să merg cu un grup de elevi, la aniversarea orașului. Vreau să invit un grup de profesori români din Cernăuți, la final de octombrie, când au ei vacanță. Deja primarul Cristi Misăilă mi-a spus că îmi va aproba, fără bani fizici. Adică primăria îi cazează și le dă mâncare. Iar profesorii noștri vor face cursuri cu ei, pentru că au nevoie de istorie, de limbă română. Fără niciun fel de bani, pro-bono, nu primim salariu pentru asta. Este an Centenar, iar județul nostru are câteva proiecte. Unul este al meu, dar să vedem dacă se vor aloca bani.

Este foarte important, zic eu. Uite, la început, toți erau convinși că în Basarabia se trăiește prost. Ei bine, după doi sau trei ani, elevii noștri vin la Chișinău ca la ei acasă, știu deja unde să meargă. Adică dincolo de faptul că bei mai ieftin, mănânci mai ieftin, trăiești mai ieftin, ți se pare că Basarabia devine un pământ românesc. Pășești pe un pământ românesc. Despre asta este vorba: REUnirea se va face prin chestii politice, pregătită anterior prin chestii mărunte (culturale, științifice, spirituale). Foarte mulți au început să meargă la mănăstiri cu mine; am copilași care acum sunt studenți și vin în continuare. Și li se pare deja că sunt acasă, de unde înainte erau, putem spune, anti-basarabeni.

Și este un pas atât de simplu de făcut...

- Asta voiam să spun. În ceea ce privește Bucovina, este mai complicat. Cei mai urâți ultrași pe care i-am văzut sunt în Bucovina.

Dar dacă stați să comparați cu ce se întâmpla înainte în Basarabia, mentalitatea se schimbă.

- Pentru aceasta este nevoie de răbdare. Așa este, deja în 10 ani s-au schimbat niște lucruri în Basarabia.  Acum 10 ani, când mergeam la Chișinău, eram un pașă. Adică puteam să intru în orice magazin, în orice restaurant, aveam mereu bani suficienți. Acum s-a ajuns în asemenea hal încât, dacă intri în mall-ul lor, vezi că au prețuri de România. Deci la o leafă sub jumătatea dintr-a noastră, prețurile din Moldova, la marfă din import, sunt atât de mari încât ei nu își permit. Au rămas ieftine produsele autohtone (mâncărica, băuturica), sau cele rusești (blănurile, industrialele). Dacă vrei să îți iei o blană rusească, niște icre negre, îți iei de acolo. Vrei o vodcă autentică, la fel.

Dar cine vrea chestii de moment, nu se întâmplă așa ceva. Plus că în Bucovina au rămas cu sechele sovietice puternice. Au în continuare un aparat represiv foarte bine pus la punct. Spre exemplu, ultima dată ne-au spart autocarul și au furat, ce? Doar tableta cu traseul. Și putea fi reperată destul de ușor, însă cei de acolo au spus că nu se poate. Deci e clar că am fost urmăriți în permanență. Eu le spun tot timpul că nu ai voie să filmezi, să îi abordezi în public, eu știu foarte bine ce este voie și ce nu. Și așa întotdeauna suntem urmăriți. Lăsând la o parte aceasta, când stai de vorbă cu românii de acolo, îți dai seama ce operă importantă faci. Când intri într-un magazin și te dai în vorbă cu amicul tău în românește și ți se spune că „și eu știu românește”, vezi că înlături prin chestia asta teama sau rușinea. Încă mai sunt locuri în Chișinău în care te ascultă românește și îți răspund rusește. Adică refuzul de a vorbi română încă mai există.

Dar dumneavoastră vorbiți și în rusă în aceste teritorii. De unde știți rusa?

- Din școală, mi-a plăcut limba. Rusa este o limbă fonetică, cum se scrie, așa se citește. Eu le și spun copilașilor să învețe rusa sau germana, acestea sunt limbile viitorului în Europa. Engleza este deja desuetă. Deja în acest moment la facultăți nu sunt locuri pentru câți studenți vor să facă rusă. Și atenție, când angajează la noi, au nevoie de români care știu rusește. 

Nu este însă singura zonă în care mergeți. În Herța cum ați ajuns?

- Pe cont propriu. Când am mers în 2006 - 2007 pentru prima oară în Herța, cei de acolo s-au uitat la noi ca la cineva venit din altă lume. Eram primii români de la noi din țară care îi întrebau pe cei din Herța, care sunt români autentici: „ce fac”. Nu exista nici un fel de abordare a acelor români. Și dacă ai să mergi vreodată în Herța, ai să vezi că este vorba de 95% procent de populație românească. Și care vorbesc o limbă română extraordinar de curată. Nu este cu inflexiuni rusești, ca în cazul celor din Basarabia. Ei vorbesc o română minunată, superbă. Dar nimeni nu i-a întrebat vreodată ce e cu ei.

Herța reprezintă una dintre cele mai vechi comunități istorice românești atestate. Este vorba despre Codrii Herței, prin secolul XI se găsește una dintre cele mai vechi așezări românești constituite. Din cauza istoriei noastre, această zonă - de la Est de Carpați, în care includem și Basarabia și Bucovina - a fost culoarul prin care migratorii din Nord treceau către Sud, către Imperiul Bizantin. Ei bine, din cauza acestei instabilități, românii se refugiază în zone de deal și de munte. Și atunci, chestia „codrul e frate cu românul” de aici se trage. Așa apar primele comunități în Codrii Herței, ai Lăpușului, ai Tigheciului, ai Cosminului. Sunt comunități românești autentice, care se adăpostesc în munți din cauză că reprezentau cel mai sigur loc împotriva migratorilor. Ei bine, în Codrii Herței, cu centrul cândva la Fundul Herței, am găsit o grămadă de români autentici. Și s-au uitat la noi nu ca la o rază de soare, ci ca fiind un gest venit de undeva de la București, că și ei există.

Am găsit la Storojineț - poate am să am ocazia să prezint și un film - un preot paroh, Petre Covalciuc, care m-a făcut să lăcrimez, după mulți ani, la o chestie românească care m-a cutremurat. Este un preot paroh cu cinci copii, patru ai lui, unul înfiat, toți preoți. O bisericuță românească autentică, o comunitate românească foarte sigură și stabilă, unde m-am simțit român. Acolo am simțit că a fi român este o chestie grozavă (mândru că sunt român, care nu este doar un slogan politic). Acolo chiar am simțit acest lucru și am simțit cât de eroic este să fii acolo român. Aici sunt niște vorbe demonetizate, fără a avea substrat. Ei bine, acolo, chestiile acestea chiar au consistență.

M-am simțit nu confortabil, ci realmente mândru că sunt român. Mai ales că în Ucraina, după anexarea Crimeei, antiromânismul era evident. Ce m-a șocat? Că într-o Ucraină sfâșiată, pentru ei tot românii rămâneau inamicul. O chestie paradoxală, dar mergând la fața locului am înțeles de ce. Cernăuțiul de exemplu este atestat la 1408, pe timpul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. Este monumentul cu Alexandru cel Bun, scrie în ucraineană, dar nu spune nimic despre faptul că a fost domnul Moldovei.

Au șters ce au putut șterge...

- Nu, a șterge ar presupune că ar fi fost scris. Când vrei să ștergi, ștergi inscripțiile (martelare se numește procedeul). Acolo nici măcar nu a fost vreodată menționat. Iar în 2006 - 2007, când încercam să am o discuție, se făceau că nu știu românește. Știam de la oficialități că există cam 30% populație românească în Cernăuți, numai că cei de acolo aduceau și o statistică falsă: că sunt români și moldoveni. Și am întrebat cum îi deosebesc. Mi s-a răspuns că românii au grafia în românește, iar moldovenii în chirilică. Adică era o chestie pe față, pur și simplu îmi demonstrau că nu există o coeziune românească. Iar această situație de acum 11, 12 ani a început să evolueze într-un sens foarte special.

Am găsit oameni, prin 2016 - 2017, care au descoperit că au strămoși români. Cei care în perioada interbelică au avut acte de la bunicii lor, români. Și care acum, din cauza UE, au început să își exploateze această chestie ca să poată pleca. Cu nume ucrainiene, și-au dat seama brusc că sunt români. M-am întâlnit și încă o întâlnesc des pe doamna consul de la Cernăuți, Elena Moldovan, care este o doamnă adevărată, printre puținii oficiali vizibili, comparativ cu alți oficiali români. Și are o misiune extrem de delicată. Să nu uităm că Ucraina este o țară cu trei Mitropolii ortodoxe.

Este o țară sfâșiată din toate punctele de vedere. Pe de o parte, intri în școli românești în care găsești într-un colț undeva portrete de absolvenți cu o lumânare - pentru că foarte mulți români de acolo au fost duși să lupte în Lugansk, Donețk... îți dai seama că Ucraina este o țară în război, ceea ce noi nu realizăm. Adică Ucraina este cea mai mare țară europeană, o țară fracturată și cu mari probleme. Doar la câteva sute de kilometri de noi sunt oameni care mor în război. Adică noi nu realizăm complexitatea situației.

Pentru că luăm ce ni se servește

- Și din cauză că nu încercăm să vedem lucrurile așa cum sunt. Noi vedem doar prin interpuși. Cum le spuneam eu copilașilor: lăsați tableta, priviți peisajul, lăsați telefonul, interfață între peisaj și voi. În cazul de față, când realizezi că oameni puțin mai mari decât tine - 19 ani, mor acolo, atunci îți dai seama că războiul nu este o realitate undeva departe. Când vezi profesori sau rude ale acestor morți în război, îți dai seama nu neapărat că se poate întâmpla imediat, dar că se poate întâmpla.

Am avut curajul acum câțiva ani să merg în mult controversata Transnistrie. A fost un gest catalogat atunci de ai mei colegi ca fiind de un tembelism enorm. Eu am încercat atunci să găsesc puțină adrenalină. În secolul XVIII Marchizul de Custine este cel care spune că atunci când te simți prost, mizerabil, să mergi în Rusia. Ei bine, eu încercam să văd ce se întâmplă cu o bucată din Basarabia, care după 90 s-a rupt, nerecunoscând autoritatea de la Chișinău. În parte fie spus, Transnistria nu a fost niciodată românească. Asta e altă chestiune. Pentru că atunci când Stalin a decupat noile frontiere a fost diabolic, a prevăzut că Basarabia se va reuni cu România, a rupt filonul industrial și l-a dat Ucrainei. Sunt chestiuni de geniu negativ, proprii lui Stalin, care a sesizat că acest lucru se va întâmpla cândva. Și acum Basarabia trăiește încă sub imperiul Pactului Ribbentrop-Molotov din cauza asta.

Ei, mergând în Transnistria - eram cu trei colegi, fără elevi (îți dai seama că era mare riscul), am avut o experiență interesantă chiar de la frontieră. Adică imediat ce am depășit Nistrul au venit niște băieți înalți, blonzi, cu ochi verzi și cu kalashnicovul la ei - nicidecum pe spate, ci îndreptat spre persoană. Vorbeau doar rusește. Și în momentul în care le-am răspuns la fel, că mergem la mănăstiri (na monasteri) - un pretext foarte bun, ei fiind creștini ca și noi - ne-au spus că avem voie de la 9 dimineața la 9 seara (deviat utro do deviat vecer). Deci aveam voie să stăm în Transnistria de la 9 AM până la 9 PM.

Filajul a fost permanent, adică am fost urmăriți tot timpul de o mașină, nu a fost o chestie delicată, subtilă. Transnistria a fost o experiență interesantă apropo de comunism live. Adică nu mai era o pagină de istorie, o filă într-o carte. Vedeai numai magazine de stat, până la ora 10.00 nimeni nu gusta picătură de băutură, ordine și disciplină; statuia lui Lenin afișată în Piața Publică. Cine este nostalgic și are anumite doruri, îi recomand să stea măcar o zi acolo. A fost musai să vizitez și Mănăstirea Noul Neamț. Și am găsit un preot acolo care a avut curajul să vorbească cu noi românește. Pentru că, atunci când intrai într-un magazin și vorbeai românește, lumea era speriată. Pur și simplu oamenii se uitau în stânga și în dreapta și nu aveau curaj să vorbească românește. Teroarea era cumplită. Adică, dacă vrei să vezi teroare, acolo ai găsit-o.

Și într-adevăr să apreciezi ceea ce ai

- De aceea spuneam. Am înțeles că din cauza stării economice au început să fie mai deschiși, mai permeabili. Dar percep taxe foarte mari, adică dacă vrei să traversezi spre alte țări iau taxe de 60 de euro; corupția este pe față: bancnota de 10, 20 de euro în pașaport, pentru că altfel apar tot felul de probleme, pe care nu le poți rezolva. Și când dai „tradiția”, automat problema se rezolvă.  Cei care sunt nostalgici pentru că atunci când erau ei tineri mâncarea era mâncare, băutura era băutură și femeile erau femei, zăpada era zăpadă, mărul avea gust... practic confundă comunismul cu tinerețea lor. Asta e chestia: nu sunt nostalgici după comunism, ci după faptul că ei erau tineri. Ei bine, lor le recomand să meargă în Transnistria, pentru o revedere, o retrăire pe viu a ceea ce era. Sunt români care mai au curaj, dar au acolo o viață extrem de grea. Cei care mai vin încoace, în România, la câte un curs, spun că l-au prins pe Dumnezeu de un picior.

Păi și cum pot pleca?

- Cu mari intervenții. Am un coleg, domnul profesor Doru Constantinescu, de la Emil Botta din Adjud, împreună cu care ne putem lăuda că mai aducem români din Transnistria, ca să mai respire românește.

Bine, și când se întorc?

- Au evident probleme. Asta spun. Una este să predai ca profesor la comunitățile din Spania sau Italia, unde și remunerația este motivantă. Dacă vrei într-adevăr să faci educație, hai puțin până în partea astalaltă. Să vezi că a fi român înseamnă cu adevărat ceva. Sunt judecăți nuanțate. Cei care se bat cu pumnul în piept că merg la românii din diasporă, fac în primul rând o chestie motivată economic. Dacă vrei să faci educație românească vino încoace, în partea asta. Patriotismul nu este doar verbal, ci este o chestie de acțiune. Adică să te duci să faci ceva. Am din 2009 protocoale de colaborare și cu licee, cu școli din Basarabia și cu Bucovina de Nord. Ne întâlnim, stăm de vorbă, iar acum vreau să trecem la o etapă superioară. Adică să invit profesorii din Bucovina, unde este o problemă cu școala, să facă schimb de experiență cu noi pe istoria românilor, nu istoria Ucrainei. Ei sunt români. Dar trebuie să realizeze că a fi român nu este nimic periculos sau desuet.

Prin mijloacele pe care le am la îndemână încerc să fac cât de cât cunoscută problema. Nu știu câte școli din țara asta au în permanență deplasări în zona aceea, care este românească. Eu țin legătura în permanență cu profesori de la Cernăuți și de la Chișinău, și chiar cu oficialitățile. La Cernăuți am început deja demersurile pentru înfrățirea cu Focșaniul. Adică sper ca în doi, trei ani, să aibă loc înfrățirea cu Cernăuțiul. Un oraș cu 300 de mii de locuitori, cel mai mare oraș din zona aceea. Când am să reușesc, realmente am să mă simt foarte important pentru ei, că am reușit chestia asta.

În Piața Primăriei Cernăuți există o stradă unde pavajele au simbolurile orașelor cu care este înfrățit. Au orașe din Polonia, din Statele Unite, din Canada, iar de la noi doar Suceava. Aș vrea să văd acolo și Focșaniul. Există o rezervă când mă duc la Primăria Cernăuți, când vorbesc cu ei românește sesizez că știu limba, dar se feresc. Una este cu profesorii români, dar oficialitățile sunt mai rezervate. Anul trecut, la Zilele Cernăuțiului m-am întâlnit și cu ambasadorul României la Kiev. O prezență mai degrabă discretă, mi se pare că Kievul nu este tocmai cel mai cool loc de a fi diplomat.

Atunci, anul trecut, am avut ocazia să mă întâlnesc - la liceu românesc - și cu un liceu din Kiev, cu care aveau ei o relație specială. A fost o întâlnire trilaterală, dacă vrei, între Unirea, Gimnaziul 6 și Liceul din Kiev. Ucrainienii au avut față de mine și de grupul meu o atitudine extrem de rece și de dură. Adică cu românii bucovineni se comportau într-un fel, cu noi într-altul. Abia în ultima zi - era un liceu cu predare integrală în franceză - când am vorbit cu doamna director numai în franceză, a rămas interzisă. Nu își imagina că în România se vorbește franceză. Ei au rămas încă pe modelul vechi, cu predare în franceză, nu le au cu engleza. Cum e și liceul din Chișinău, româno-francez.

Am să încerc să extind proiectul și spre alte zone din Serbia, să văd ce reușesc. Pentru că serbii sunt la fel de răi ca ucrainienii în privința antiromânismului. Adică sunt băieți buni, până aduci în discuție problema aceasta, cu România. Nu au școli românești, nu au universități în limba română. În Ucraina, după această ultimă lege cu minoritățile, este o problemă. Și singura țară care a avut curaj să spună ceva a fost Ungaria, care nu are jumătate de milion de români, cum avem noi, are câteva zeci de mii de etnici. Ei bine, Orban s-a dus și le-a spus să își ia gândul de la UE, de la integrare, dacă mai aplică aceeași lege a învățământului minorităților. Și deja Poroshenko a început să dea înapoi, dar nu din cauza noastră. Din cauza Ungariei și a Poloniei. Și sunt jumătate de milion de români care trăiesc acolo, în Bucovina de Nord, pentru care statul român nu face aproape nimic.

Sursa Foto: bucpress.eu; Adrian Țiglea, CNU

 

Adauga comentariu